Am primit de mai multe ori provocarea de a scrie despre munte. Iubesc muntele dar experiențele pe care le trăim pe munte nu pot fi exprimate în cuvinte, în imagini, nici măcar în fotografii. Însă voi povesti una dintre lecții, pe care muntele mi-a oferit-o de două ori.

Atunci când mergi pe munte există două tipuri de pericole. Primele sunt evenimentele imprevizibile cu care te poți confrunta pe munte: o furtună neașteptată, o avalanșă, o stâncă ce se prăbușește, o priză care se desprinde, o piatră în cădere, o scădere drastică a temperaturii. Te poți pregăti pentru aceste amenințări, dar ele nu pot fi niciodată anticipate cu precizie. Un alt tip de pericole sunt cele care vin din insuficienta pregătire a celui care urcă muntele – echipament necorespunzător, abilitățile sale care nu se potrivesc cu dificultatea traseului, incapacitatea de a estima corect dificultatea unei ascensiuni, lipsa antrenamentului, etc.

Scopul este de a evita, pe cât posibil, prima categorie de pericole și de a le elimina complet pe cele din a doua categorie, prin disciplină, pregătire, concentrare.

Ziua 1, ora 06:30 – Ne trezim după o noapte lungă, mai mult nedormită, la poalele muntelui, început de traseu „La Lanțuri”, lângă un râu care ne-a cântat toată noaptea. Luăm micul dejun, adunăm corturile, luăm rucsacul în spate și pornim, pregătiți. Fiecare lucru pe care l-am pus în rucsac e cântărit și calculat în așa fel încât să fie cât mai ușor ca greutate, să ne protejeze de frig, vânt și alte pericole care pot apărea și să nu fie în plus.

Urmează un traseu excepțional, peisaje de vis și un amalgam de emoții: bucurie, frică, extaz, oboseală. Povestesc cu doi colegi de tură la urcare și încerc să îmi justific respirația greoaie spunându-le că nu prea am condiție fizică pentru că muncesc mult la birou și nu am urcat pe munte atât de mult cât mi-aș fi dorit, dar avantajul meu este că sunt ambițioasă și obiectivul meu este să îmi depășesc limitele (nu credeam că se va adeveri acest lucru chiar în această tură).

Ajungem pe creastă – un sentiment de nedescris. Te simți una cu stânca, una cu caprele negre, una cu norii, cu cerul. Apusul și răsăritul pe creastă sunt imagini unice. Ești acolo, aproape de cer și parcă aștepți să auzi glasul lui Dumnezeu.

Noaptea pe creastă e fantastică, nu contează că ai cortul în pantă, nu contează că simți bolovanii sub tine, că bate vântul, că este frig – ești acolo, sus. Adorm la un moment dat, după ce îmi consum bucuria și visez că vântul îmi ia încălțămintea și o aruncă peste creastă. Mă trezesc speriată, deschid cortul și îmi caut bocancii. Sunt acolo. Adorm liniștită și dimineață ne amuzăm cu toții pe baza visului meu ciudat.

Ziua 2, ora 08:00 – Mergem pe Creasta Nordică, ne cățărăm mai bine zis, urcăm, coborâm, în stânga prăpastie, în dreapta prăpastie, în jos prăpastie, în sus stâncă. Încep să mă doară picioarele. Îmi pun doi plasturi, după încă o oră îmi mai pun 4 plasturi. Mi se umflă picioarele și bocancii nu mă mai încap. Îmi amintesc de o coborâre de pe munte, cu aceiași bocanci, de acum câteva luni în care am simțit un disconfort la picioare. Aceea a fost lecția pe care nu am învățat-o la timpul potrivit iar acum aveam să plătesc prețul.

Am coborât Piatra Craiului, atingându-mi obiectivul (să îmi depășesc limitele) și îndeplinindu-mi-se visul (am coborât desculță). Muntele e necruțător. Mai întâi îți dă un avertisment, dar dacă nu ai învățat lecția, pedeapsa e dureroasă.

S-au oferit mai mulți să mă ajute pentru că oamenii munților sunt oameni buni. Au vrut unii să îmi care rucsacul, să îmi ofere încălțăminte, puteam să chem salvamontiștii, dar aceasta era lecția mea, pe care am vrut să o trăiesc până la capăt. Am acceptat niște tălpici pe care le-am legat de picior cu tifon și am tras două perechi de șosete peste ele. Așa am coborât 6 ore, ultima parte de traseu, pe stâncă, lanțuri, pământ umed, grohotiș, rădăcini, până când am ajuns la mult așteptata iarbă.

Când ai încălțăminte potrivită te dor picioarele, dar mersul e automat. Când ești desculț, fiecare pas reprezintă un test diferit: alegerea locului unde pășești, a poziției piciorului, a vitezei, luând în considerare în același timp centrul de greutate al corpului (care se schimbă cu un rucsac în spate), siguranța punctelor de sprijin (a prizelor), caracteristicile diferitelor suprafețe pe care se va sprijini piciorul (pământ, grohotiș, rădăcini, iarbă), umiditatea, pentru a construi cea mai eficientă pârghie. Toate aceste calcule se fac de obicei automat, însă când unul dintre elementele cheie lipsește (încățămintea), devi foarte conștient de fiecare mișcare, mersul devenind o activitate intensă ce necesită, pe lângă efort și energie, concentrarea atenției.

De multe ori în viață pășesc nepregătită, urc munți înalți și pe traseu îmi dau seama că nu am încălțămintea potrivită, că rucsacul e prea greu, că nu am antrenament, că nu am calculat prea bine dificultatea traseului, că nu am ales echipa potrivită, dar merg înainte, pentru că nu mă mai pot întoarce. Însă consecințele dor, lecțiile sunt dure. Am urcat mulți munți în viață și încă mai am de urcat, de la plecarea de la casa părinților, începerea facultății, căsătoria, nașterea și creșterea unui copil, divorțul, formarea profesională, doctoratul, munca pe cont propriu, până la decizii pe care le iau zilnic, provocări pe care le accept, cazuri pe care le am în terapie și coordonare, relații care se construiesc sau se dărâmă. Nu voi ocoli munții, pentru că mi-am propus să intru pe fiecare ușă care mi se deschide, mi-am propus să învăț, mi-am propus să cresc, mi-am propus să simt, să iert, să iubesc, să ajut. Nu voi fi niciodată suficient de pregătită dar voi continua drumul orice ar fi – pentru frumusețea traseului, pentru frumusețea lecției, pentru că iubesc muntele.

Vezi în fiecare zi categorii de oameni. Pe unii îi vezi pescari amatori – ei doar prind câte un articol, un cântec, o fotografie, din toate temele posibile și își împopoțonează peretele cu prada lor, pe alții îi vezi arheologi – ei sapă și caută înțelesuri ascunse, de cele mai multe ori văzute doar de ei. Pe unii îi vezi oglinzi, se pozează doar pe ei, vorbesc doar despre ei, postează doar ce are legătură cu ei, iar pe alții – spioni care au mereu un secret de dezvăluit, o bârfă bombă, ei fiind atotștiutori când vine vorba despre ceilalți. Pe unii îi vezi soldați „blindați”, specialiști în toate: medicină, psihologie, statistică, politică. Ei sunt anti-vacciniști, anti-Covid, anti-medicamente, anti-politică, anti-religie, anti-școală, anti-tot. Și mai vezi o altă categorie de soldați, cei specialiști, care au o colecție de arme validate științific și sunt mereu acolo și gata să atace când apar subiecte controversate. Mai vezi poeți, oameni care sunt originali în tot ce spun, care primesc like-uri și pentru un semn de punctuație pe care îl scriu și critici literari care înțeleg ce e în spatele fiecărui cuvânt și semn de punctuație și le place la nebunie să îi corecteze pe alții. Și nu mă mai pot opri…

Vezi în fiecare zi categorii, vezi etichete, vezi manechine, dar nu vezi oameni. Nu îi vezi pe facebook, pe Insta, nici pe stradă, nici la prima întâlnire, uneori nici la a 10-a.

Cat poate fi de frumos? Cât poate fi de provocator să începi să vezi omul? E ca și cum ai fost orb și, treptat, primești vederea și îți dai seama că toate acele reprezentări pe care le-ai avut pot fi aproape de realitate, dar, în același timp, sunt foarte diferite. Îți dai seama că toate celelalte simțuri ale tale nu pot să înlocuiască vederea. Și îți dai seama cât de frumoși sunt oamenii, cât de complecși, cât de atractivi… și nu poți să nu îi iubești.

Nu știu, e doar o idee… Eu încă sunt pescar, oglindă, soldat și critic.

– Cea mai multă și bună și vie poezie nu e la poeți. E la cei care nu știu ca sunt poeți.

– Ce inseamna sa fii poet? Sa vezi dincolo de lucruri? Sa surprinzi ceva frumos in ceea ce e obisnuit? Cred ca poetii se nasc poeti. Restul sunt doar niste virgule.

– Poezia e despre puterea cuvintelor – ce efect are asupra noastră un -te iubesc- care poate însemna orice. Poezia e despre libertatea cuvintelor. Libertatea cuvintelor e altceva decât ambiguitatea.

– Unele cuvinte au efecte diferite asupra noastra – pe unii ii sperie, altora le ofera siguranta. Libertatea e doar la cel care le alege si le scrie. Cred ca e o libertate falsa. Nu poti fi cine vrei. Nici macar in poezie. Cu cat te scufunzi mai mult, cu atat esti mai putin liber. Esti mai liber atunci cand esti cu picioarele pe pamant.

– De ce crezi ca ai dreptate?

– Sunt doua lumi paralele. Cu cat esti mai liber intr-una cu atat esti mai putin liber in cealalta. Nu cred… doar gandesc.

– Mi-ar plăcea sa fii profesorul meu de avut dreptate. Îmi place siguranța ta. Vrei zacusca?

– Nu sunt un profesor bun

– Fii liniștita, sunt cel mai prost elev pe care-l poți nimeri vreodată.

– Nu vreau zacusca. Vrei bomboane?

– Aha. Mereu vreau bomboane. E bine sa vrei sa nu faci mereu ce vrei. Cum ai spune ca mănânci bomboane fără sa spui ca mănânci bomboane.

– Sau sa spui ca mananci bomboane si tu de fapt sa mananci zacusca?

– Nu i-ai face un serviciu nici măcar bomboanei.

– Mi se pare ca ne ascundem in spatele cuvintelor.

– Mereu facem asta. Și când nu o facem, se întâmpla sa regretam ca nu am făcut-o.

– Adevarul e cel care ne face liberi.

– Așa e, profesore, ai dreptate iar. Cine ar putea sa te contrazică atunci când spui asta? Absolut nimeni. Uite ca ai descâlcit ghemul înțelepciunii. Omenirea e acum liberă 🙂 . Nu e ironie. e joaca.

– Da, e joaca, toti suntem niste pioni.

– Nuu. Asta e o prostie cred. Folosești bombe, e faină joaca, dar revino-ți. Cum am ajuns sa cunosc adevarul și ce e libertatea? Joaca sa fie. Dacă vrei poezie, ai nevoie de neîncredere. Lasă ce ți-au spus oamenii, mergi la Dumnezeu…

– Eu nu il inteleg pe Dumnezeu.

– Nu trebuie sa-l intelegi. Doar mergi la el. Poți face in același timp drumul și trecutul supărării.

– Crezi ca ceea ce ni se intampla ne-o facem noi cu mana noastra sau ne este dat?

– Undeva la mijloc cred. Dar cred ca Dumnezeu ne-a dat viața sa ne bucurăm de ea, sa fie a noastră, sa luam hotărâri in dreptul nostru, sa iubim, sa ne bucurăm, sa suferim, sa plângem. Astea sunt ale noastre, ale oamenilor.

– A dat-o lui Adam si Evei sa se bucure, noua sa suferim.

– Cineva care nu iubește viața, nu poate iubi oamenii. Isus cred ca a fost cel mai mare poet in viața. Așa cum a iubit El răsăritul și apusul nu le-a iubit nimeni, cum a iubit copii și animalele, cum a mângâiat oamenii in suferinta și cum l-au bucurat bucuriile lor.

– Crezi ca oamenii pot fi la baza buni sau rai?

– Eu nu impart oamenii in categorii,. Fiecare om e si bun si rau. Eu cred ca rautatea vine din nefericire, suferinta, trauma, neacceptare. Iar bunatatea vine de la Dumnezeu. Omul e intr-o continua schimbare.

– Într-o continua dar nu fundamentala schimbare.

– Schimbarea vine in urma alegerilor noastre.

– Alegerile vin in urma schimbării… schimbarea in urma alegerilor… uneori poți fi altul decât cel care ești. Alteori nu.

– De ce sa fii altul?

– Ăla care trebuie să fii. Sa fie bine, Numa de aia. Nu pentru tine neaparat.

– Atata timp cat vei incerca sa fii altul nu va fi bine. Va fi mereu un altul fals. Nu cred ca Dumnezeu ne cere sa fim altii decat noi insine.

– Parca el ne cere sa ne lasam schimbați, bla bla…

– Aia e crestere, nu ipocrizie.

– Crestere, da. Da tot de altul e vorba.

– Arta e cea mai frumoasa in mijlocul suferintei. Scrisul e cel mai bun terapeut. Scrie pentru tine.

– Nu vreau terapie.

– Da, stiu, vrei sa simti.

– Zice-se despre unele boli, unii pacienti adică, lipiți de bolile lor, tratati doar pentru a tine boala sub control, dacă s-ar încerca vindecarea bolii s-ar risca moartea pacientului.

– Nici Nietzsche nu vroia sa fie vindecat. Nu stiu de ce ne imprietenim asa cu boala, sau, ma rog, cu suferinta. E un mod de a ne auto-pedepsi… Sau vedem in boala ceva maret, ceva ce nu e accesibil oricui.

– Poate e calea ușoară de a supraviețui.

– Nu, nu e usoara. E o etapa normala, dar o data ce o accepti, trebuie sa o dezbraci, asa cum dezbraci o haina murdara si o pui la spalat sau iti cumperi alta.

– Și ce rămâne?

– Pai ramai tu, gol, asta e frumusetea. Te cunosti pe tine. Te vezi pe tine.

– Nu stiu dacă boala pleacă așa, cu mâna goală.

– Pai daca te arzi tare mai ia si bucati din piele. Și doare groaznic, ca n-ai cum sa o desprinzi altfel. Dar corpul uman e facut atat de minunat incat se reface singur, celula cu celula, trebuie doar sa cauti tratamentul potrivit.

– Invață-mă să scriu. Când poți.

– Eu cred că știi să scrii. Aș putea încerca să te învăț că știi să scrii.

– Doar daca te naști învățat. Mă simt ca în mijlocul unui ocean, fără să știu să înot.

– Probabil asta e descrierea libertății.

– Frumos… Ma gândesc…

– Iaca un mic secret: poți fi poet fără sa scrii poezie. La urma urmei a fi poet e chestiune de structura.

– Poti scrie poezie fara sa fii poet?

– Nu cred. E șmecheria aia lingvistica, cu da și nu.

– Si asta se invata?

– Da.

– Cum?

– Sunt trei reguli pe care trebuie sa le respecți pentru a scrie o poezie bună. Din fericire nu știe nimeni care sunt alea. Sunt atâtea retete care dau greș. Poezia a fost cândva una din căile de a descoperi adevarul, la fel ca filosofia sau teologia. În poezie mergi pe urmele cuvintelor pentru a descoperi sensuri inițiale. Greșești de multe ori, dar perseverenta îți e deseori răsplătită. Din nefericire unii o folosesc ca pe o unealta – ba a Teologiei, ba a filosofiei… ba a politicului chiar… bleah. Poetul e și el preot cu alergie la tot felul de reguli. chiar moral uneori.

– Crezi in arta de dragul artei sau in arta ca si comunicare?

– Arta e doar aia de dragul artei. Comunicarea e implicita. N-ai cum sa nu comunici. dar când nu ești conectat la o “sursă” nu prea ai ce comunica – de aici necazul celor care au renunțat la metafizica.

– Diferenta o face scopul pe care il ai in minte cand scrii. Scrii pentru altii sau scrii pentru tine?

– Așa e, precum spui. Doar ca mereu e tensiunea forma/fond. Fondul își alege forma. De ce sa scriu pentru mine? Poate pentru a-mi aduce aminte cândva cine am fost.

– Eu as scrie doar pentru mine. De ce sa scriu pentru altii?

– Când te porti frumos și ești amabila pentru cine o faci? Poezia e comportamentul poetului, scris sau ba.

– Vrei sa zici ca atunci cand esti amabil o faci pentru altii? O faci pentru tine. Altfel nu ai face-o.

– Atunci fă-o când ești singura… o faci pentru ca așa ești tu. Te comunici pe tine.

– Ma incurca mult ideea de altii.

– Eu gândesc de la diadă în sus. Individul luat separat e problema ta, pe mine ma interesează interacțiunea.

– Si ce asteptari ai in urma interactiunii? Sau e vorba doar de frumusetea interactiunii in sine?

– Nu interacționăm cu un scop. Mereu..

– Asa crezi?

– Interacțiunea e trăsătura socialului.

– Orice comportament are o functie – de a a primi sau de a evita.

– Mereu interacționăm intr-un anume fel. Omul modular: vânzătoarea e pentru mine vânzătoare, dar e posibil sotie, mama, șoferița, etc. Eu la fel, sunt cumpărător, dar am și alte alea. Mie îmi place sa “intru” in vorba cu oamenii, sa îi văd râzând.

– Pentru ca te face sa te simti bine.

– Indiferent de ce fac, in fata mea vreau sa ma asigur ca am un om. Pentru ca in general îi face sa se simtă bine. Reușesc sa ii ajut cumva. Eu pe mine încerc sa ma uit. Si daca faci asta simti ca ti-ai indeplinit scopul.

– Si scopul tau e sa ii ajuti pe altii.

– Cred că mă urăsc. Sunt doar un clown.

– Si ajutandu-i pe altii te vezi mai bun?

– Nu. Îmi îndeplinesc rolul.

– Tu ti-ai impus acest rol. De ce? De ce ai nevoie sa ii ajuti pe altii?

– Nu știu dacă mi l-am impus. Cred ca l-am primit cadou și nu l am putut refuza. Simplu, pentru ca au nevoie sa fie ajutați, pentru ca pot face asta.

– Cred ca in foarte mare masura e vorba despre noi. Cred ca ajutand-i pe altii ne ajutam de fapt pe noi. Pentru ca noi ne vedem tot pe noi in oricine altcineva.

– Asta funcționează când nu iei in serios religia. Isus a fost un sinucigaș. Isus a făcut o pentru el…?

– „Acum vedem ca-ntr-o oglinda”

– Dragostea strica toate calculele.

– Isus e Dumnezeu.

– Cred ca a aflat târziu asta.

– Dar tot era Dumnezeu

– Nu știa ca va invia. Dacă a știut, Golgota a fost teatru.

– Nu spun ca e imposibil sa iubesti. Dar cred ca e imposibil daca te urasti pe tine. Mereu vei cauta sa rezovi parti din tine, sa te vindeci ajutandu-i pe altii.

– Cred ca la baza creațiunii a stat contradicția. Suntem contradicții. Reteta e echilibrul, doza…

– Echilibrul intre ce? Intre cald si rece nu.

– Ba da, între cald și rece. Nu suportam extremele. Vezi întunericul și lumina. Ceea ce vedem e proiecție, lumina/umbra, reflexie etc., ce ascultam e sunet și tacere. Urâm o parte din noi și iubim alta… echilibru pana la urma între Dumnezeul Noului Testament și cel al Vechiului Testament. E o teorie lansată de Lupasco – Stéphane Lupasco, moldovean el – Tertul inclus. Oricum trăim noi și în ce privește adevarul și in alte sensuri, avem doar valori intermediare. Degeaba urlam ca noi avem adevarul și bla bla. Sintem pe acceptabil.

– Suntem limitati, limitati la ceea ce cunoastem, la experientele noastre. Vedem si interpretam lumea in functie de ceea ce am trait si am cunoscut noi. Habar nu avem ce este adevarul sau dreptatea, pentru ca oricat ne-am stradui sa fim obiectivi, tot vom vedea o singura parte a adevarului, partea noastra. Totul e relativ.

– Exista Dumnezeu. Mi se pare ca e singurul punct pe care nu l putem muta. Asta e absolutul. De acolo încolo începe teoria ta. De aici încolo e teorie mea.

– Da, Dumnezeu e adevarul. Cu cat ne apropiem mai mult de El cu atat vedem mai clar. Multi insă se cred ei înșiși  dumnezei… Tocmai asta e. Fiecare are teoria lui. Si fiecare e adavarata si in acelasi timp falsa… sau incompleta

– Nu. Unii au teoria, știu despre ce e vorba, ceilalți și-o însușesc, o iau de buna. E diferența între aia care gândesc și restul lumii. Sunt lucruri care trebuie verificate pe pielea ta.

– Trebuie?

– Nu. Poți sa nu le verifici. Dar cred ca e nevoie sa ai in fond ceva pentru care sa traiesti și sa mori la nevoie. Știu, asta nu se mai poarta. Se poarta șmecheria. Și superficialitatea. Și artificializarea.

– Fiecare om e foarte complex, unii pot parea superficiali pe dinafara.

– Unii nu apuca sa și expună complexitatea. Alții ar face bine sa nu mai apuce sa și o expună.

– Dumnezeu e singurul care ne poate judeca

– Dar eu pe mine ma pot judeca?

– Poti sa vezi barna din ochiul tau daca te uiti in oglinda care trebuie.

– Șansa noastră. Nu judec pe nimeni. Nici fapte nu mai judec.

– Nu prea exista fapte, exista interpretări. Totul e interpretare

– Cred ca avem in viața câteva lucruri clare și peste alea tot clădim. Când se clatină alea… nu-i de gluma

– E bai cand se clatina lucruri care ar trebui sa fie clare. Te dezechilibreaza rau… O spun din experienta.

– Te joci. Oricum totul e o joaca. Ți-o dovedesc asta lucrurile pe care le-ai luat foarte în serios.

– Da, dar joaca se poate termina și prost. Unii se supără tare când pierd.

– Da, de obicei cineva nu respectă regulile jocului. Cine nu știe sa piardă nu merita sa câștige.

Asta e din șah, din Cișmigiu.

– Cel care nu respectă regulile câștigă de cele mai multe ori.

– Nu, aici e frumusețea jocului. Cel care a trișat va afla târziu că nu a câștigat niciodată, că de fapt altul era jocul, alta era miza. Câștigă cel care joacă corect. Deși uneori și el află asta târziu.

– Mie îmi place să mă joc singură.

– Ce poate fi frumos în noapte?

– Liniștea, muzica… liniștea…

– Poți să te saturi de ceva ce e frumos? Sau poate fi numit frumos ceva ce la un moment dat te obosește?

– Cred că da. Suntem contradicții… Există o dinamică în toate. Frumosul ar trebui să țină pasul cu noi. Nu știu, să fie cuminte. Și mai apoi, despre frumos vorbind, odată văzut nu mai poate fi uitat niciodată. Sufletele noastre sunt veșnicia frumosului.

– Nu cred ca frumosului îi pasă de noi. Vine și dispare până să realizezi că l-ai vazut. Tocmai asta îl face să fie frumos.

– Și mai întrebi ce poate fi frumos în noapte…

– Noaptea poate fi prea lungă…

– Nopți prea lungi?… doar dacă aștepți să se întâmple ceva dimineață.

Nu s-a schimbat nimic. Aceeași istorie, aceleași greșeli. Aceleași slăbiciuni, aceleași lecții. Păcate care se repetă din generație în generație. Prejudecăți care curg pe aceeași vale, în aceeași direcție, peste aceleași pietre, între aceleași maluri…

Oprește-te!

Oprește-te și uită-te la tine, chiar dacă nu-ți place ce vezi. Ascultă-ți gândurile. Întoarce-te la momentul când ai învățat să mergi și gândește fiecare pas. Mersul a devenit automat și s-a transformat în alergare. Uneori doar după ce te împiedici sau îți rupi piciorul vei reînvăța să mergi.

Oprește-te și uită-te în jur. Vei vedea dincolo de sisteme, dincolo de ierarhii, dincolo de haine, dincolo de nume – vei vedea oameni ca și tine, fiecare cu mersul lui, pe care nu vei putea să îl înțelegi oricât te-ai strădui și oricât de asemănător ar fi cu mersul tău. Nu le pune piedici, nu îi fugări, nu sta în drumul lor. Doar privește-i, ascultă-i și, dacă te invită, mergi alături o vreme. Nu va fi ușor, pentru că pasul lor e diferit și vei considera că e mai bine singur. Dar cu cât te vei îndepărta mai mult cu atât îți va fi mai greu. Pentru că mersul e în doi.

Oprește-te și uită-te în sus. E direcția în care vei vedea cel mai clar drumul. Și odată ce ochii tăi s-au obișnuit cu lumina, nu mai privi în jos. Nu vei vedea nimic, doar întuneric. Și vei călca greșit.

Refuz să alerg pe bandă, să slăbesc, doar ca să arăt mai bine. Am mersul meu, în ritmul meu și vreau să-nvăț să mă opresc. La timpul potrivit.