Articole

Avariați

Mă uit la tine cum te joci cu mașinuțele. E jocul tău preferat. Faci trasee cu obstacole, faci mașinile să se accidenteze și te amuzi, până când mașinuța ta preferată se strică. Atunci e cea mai mare suferință pentru tine.

Privește-o bine. Așa suntem noi toți, avariați într-un fel sau altul. Nimeni nu intră în viață fără să fi suferit un fel de traumă în copilărie. Și acea traumă îi face pe oameni să ridice ziduri, să ia decizii greșite, să facă lucruri rele.

Oamenii nu se repară atât de ușor ca și mașinile, dar se pot repara. Însă nu o putem face singuri. Dacă vrei să te vindeci…  iartă! Dacă vrei să nu duci mai departe aceeași traumă… iartă!

Apoi caută un mediu în care să te simți în siguranță și… dacă ești rănit din nou de cei care te iubesc…  trebuie să te lași iubit din nou!

Găsește unul sau doi prieteni pe care îi placi și în care ai încredere și mergi mai departe. Și dacă vei întâlni acea persoană care te caută și care vrea să te iubească, faceți o casă împreună. Și când vei avea copiii tăi, oferă-le siguranță și dragoste, pentru că, cel mai probabil, vor suferi și ei traumele lor.

Poți să fii cine îți dorești tu în viață. Nu îți căuta modele de urmat printre oameni. Dacă ai găsit drumul pe care vrei să mergi și ai găsit sensul pe care Dumnezeu l-a dat vieții tale, nu te lăsa distras și mergi înainte. Vor fi oameni care se vor bucura să te vadă căzând, dar ridică-te și mergi din nou. Vor fi alte drumuri mult mai ușoare și mai ispititoare, dar nu uita care este sensul vieții tale și mergi înainte. Unii vor fi invidioși, alții îți vor întoarce spatele când vei avea nevoie de ajutor, dar tu mergi înainte.

Poți călca peste orice obstacol, dar nu călca… peste oameni. Nu pune mai mult preț pe obiectivele tale decât pe oameni. Mergi înainte… iubind.

Vei fi bine!

Vom fi bine!

/0 Comentarii/de

Despre pedepsele din viața noastră

Vă voi prezenta pedeapsa într-un mod poate diferit de ceea ce știați până acum.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă loviți la degetul mare de la picior în timp ce mergeați prea repede printr-o cameră întunecată pentru ca apoi să mergeți foarte încet până ați ajuns să aprindeți lumina? Vi s-a întâmplat să pierdeți un telefon iar la următorul telefon să fiți mult mai atenți? Dacă da, atunci ați ”beneficiat” de pedeapsă. A învăța din consecințele care au produs o senzație de disconfort sau o pierdere, are valoarea de supraviețuire pentru organismul uman și pentru specii, în general. Din fericire, nu trebuie să ne lovim foarte des pentru a învăța să nu mergem repede pe întuneric sau să pierdem multe telefoane pentru a învăța să avem grijă de ele.

Pedepsirea este un fenomen natural care apare de multe ori ca și o consecință naturală a comportamentelor. Ea poate însă ridica multe controverse, în special pentru că nu e înțeleasă corect sau e aplicată greșit. Unul dintre sensurile comune ale pedepsirii este aplicarea consecințelor aversive – cum ar fi durerea fizică, psihologică sau pierderea privilegiilor – pentru ca persoana care s-a comportat necorespunzător să învețe o lecție și să nu mai repete respectivul comportament. Pedepsirea hotărâtă de un sistem juridic, cum ar fi timpul petrecut în închisoare și amenzile, este deseori considerată un proces prin care infractorii condamnați trebuie să își plătească datoriile față de societate. Însă aceste noțiuni comune și legale ale pedepsirii, deși au diferite niveluri de validitate în propriul context, au prea puțin de-a face cu un principiu al comportamentului.

Din punct de vedere al științelor comportamentale, pedepsirea este efectul pe care o schimbare în mediu îl are asupra unui comportament, acest comportament scăzând în intensitate sau în frecvență în viitor. Deci pedeapsa nu are nici o legătură cu intenția celui care pedepsește, ci cu efectul asupra comportamentului celui ,,pedepsit”. Dacă un comportament scade în frecvență atunci vorbim de pedeapsă.

Nu spun că pedeapsa e bună sau rea. Pedeapsa pur și simplu există în mediu și, cu cât suntem mai conștienți de acest efect, cu atât ne putem controla mai bine comportamentul. Pedeapsă este și atunci când un copil se oferă să dea cu aspiratorul și părintele îi spune că nu se descurcă (acel copil probabil nu se va mai oferi să dea cu aspiratorul). Pedeapsă poate să fie faptul că prietenii fac o glumă în legătură cu îmbăcămintea unui adolescent (probabil acel adolescent nu va mai purta acele haine). Pedeapsă poate fi când suni un prieten cu care nu ai vorbit de mult și acesta îți dă de înțeles că l-ai deranjat (nu îl vei mai suna atât de des). Pedeapsă poate fi atunci când soțul spală vasele și soția îi spune că nu le-a spălat bine (nu știu de câte ori va mai spăla vasele acel soț). Pedeapsă poate fi când copilul aleargă să te îmbățișeze și tu îl cerți că îți strică părul, când un elev răspunde bine pentru că s-a pregătit și profesorul îi spune că a copiat. Și lista poate continua.

Pedeapsa ne învață să nu mai repetăm ceea ce ne-a făcut, într-un fel, rău, dar nu ne învață ce ar trebui să facem (aici intra în rol recompensa, un alt termen care, de cele mai multe ori, nu e înțeles corect). În plus, pedeapsa are multe riscuri: reacții emoționale nedorite, comportamente agresive, comportamente de scăpare și evitare, creșterea ratei de apariție a comportamentului pedepsit în alte condiții fără pedepsire, preluarea modelului de la cel care pedepsește. Suntem familiarizați cu exemplul părintelui care, în timp ce lovește copilul, spune: ,,Asta te va învăța minte să nu îți mai lovești colegii de joacă!” Din nefericire, copilul s-ar putea să fie mai degrabă înclinat să copieze acțiunile părintelui și nu cuvintele sale.

Un alt efect este faptul că efectul pedepsirii poate fi o recompensă pentru cel care pedepsește. De exemplu, dacă un părinte strigă la copil și copilul se oprește din plâns, părintele va continua să strige în viitor pentru că a obținut ceea ce a vrut, în acest fel oprirea din plâns a copilului a devenit o recompensă pentru comportamentul de a striga al părintelui.

Și așa ne tot putem ”juca” de-a pedeapsa și recompensa. Sunt multe de spus, nu e un subiect ușor, dar e bine să știm.

/2 Comentarii/de

Lecția rugăciunii

Una dintre lecțiile pe care le-am învățat de la băiatul meu este lecția rugăciunii. Când era mai mic se ruga foarte des. Se ruga când își dorea ceva, când îi era frică, se ruga dacă ploua afară, dacă bătea vântul, se ruga dacă auzea zgomote necunoscute, se ruga în restaurant înainte să mănânce. Într-o zi l-am văzut în baie cu ochii închiși și mâinile împreunate și l-am întrebat ce face. Mi-a spus că se roagă ca avionul de jucărie care este pe marginea căzii să nu cadă și să se strice.

Și acum se mai roagă, dar nu atât de des. Și mă întreb ce a făcut ca acest obicei bun să se schimbe? De ce și cum, pe măsură ce crește, credința se schimbă, ia o altă formă? În ce fel l-a influențat modelul pe care eu l-am oferit ca părinte?

Învață copilul să caute mereu răspuns la Dumnezeu, învață-l să apeleze la El când e neliniștit sau trist, învață-l să Îi mulțumească pentru toate lucrurile. Explică-i, povestește-i experiențe frumoase despre beneficiile rugăciunii, dar, cel mai important, arată-i prin viața ta ce înseamnă rugăciunea, ce înseamnă credința, cine este Dumnezeu.

/0 Comentarii/de

O zi din viața unei mame singure

Sună alarma la ora 6:30, degeaba… Copilul s-a trezit deja si are un debit verbal iesit din comun. Dacă îi spui că vrei să mai dormi, i se face brusc foame, are chef de joacă sau, dacă nu îi dai atenție, cere tableta, pe care nu vrei să i-o dai, așa că te ridici din pat. Încerci să creezi o atmosferă potrivită pentru studiu și rugăciune la început de zi. Apoi urmează alergarea de dimineață: pregătește micul dejun, verifică-i ghiozdanul, pregătește-i hainele, pregătește-i sandvișul, nu găsești sticla de apă pentru școală, îți amintești că are o poezie de învățat și o repeți cu el în timp ce manancă, în timp ce se spală pe dinți, în timp ce iese din casă. În tot acest timp te pregătești și tu de serviciu. Dacă ai timp, te machiezi și îți aranjezi părul, dacă nu… asta e. Și… pe locuri, fiți gata, start: să înceapă ziua.

Mergi la primul loc de muncă. E undeva aproape și avantajul cel mai mare este că treci pe lângă un lac pentru a ajunge acolo. Îți iei doza de calm, de frumos, de sens. Si, pe când începe liniștea să te pătrundă, ai ajuns. Ai intrat, pentru că ești în întârziere și începe jocul, concentrarea, căutarea de soluții. Timpul trece repede. Te uiți la ceas și îți dai seama că trebuie să închei, să faci un rezumat și să pui o concluzie. Ieși. Același lac. Aceeași liniște. De data aceasta alergi mai repede să ajungi la al doilea loc de muncă. Ajungi în stație și aștepți autobuzul. Oamenii sunt ca niște fantome conectate la aparate pe care le țin în mînă. Rar vezi doi oameni care își vorbesc. Și mai rar vezi un om care să citească o carte. Te urci în autobuz și te așezi la geam. Acolo gândurile curg mai ușor, amintirile aleargă în direcția opusă odată cu casele, copacii și stațiile. Și îți place să le lași în urmă.

Gândurile sunt dintr-o dată risipite când auzi promptul strident: Stația Constanța. Te grăbești să ajungi la ușă, ca să nu rămâi cumva în autobuzul gândurilor. Ajungi la al doilea loc de muncă. De data aceasta e locul tău, rod al muncii tale și te cuprinde o satisfacție când intri, care se stinge încet când vezi pe birou facturile care trebuie plătite, registrele care trebuie completate, dosarele care trebuie organizate, rapoartele care trebuie finalizate. Și așa trec orele și aici, între hârtii, joacă, discuții cu părinții. Mai primești un zâmbet, o îmbrățișare, te mai trage câte un copil de păr, te rostogolești, te ascunzi sub masă, te joci cu apă, faci castele din nisip, ștergi copilul la fund, râzi, uneori mai plângi dar gândești și simți fiecare gest al copilului, fiecare reacție a părintelui.

E timpul să iei copilul de la școală. Îți iei dosarele cu tine și te urci în același autobuz, dar de data aceasta alte gânduri și amintiri mult mai recente aleargă înainte și înapoi, dar nici nu te străduiești să prinzi vre-una.  Ajungi la școală. Îți aranjezi părul, ținuta și intri cu emoție, așteptând o vorbă a învățătoarei despre copil, bună sau rea, numai să fie. Să știi ce a făcut, cum s-a descurcat, dacă a mâncat tot, dacă s-a bătut cu colegii, dacă a mai aruncat pietre peste gard. Și îl vezi cum aleargă spre tine cu zâmbetul pe buze și nu mai vrei să auzi nimic. Ai vrea să oprești timpul în loc.

Pe drum îți povestește despre colegi, cine pe cine a supărat, cine a întârziat dimineață, cum a răspuns el la o întrebare grea. Îți face programul pentru următoarele ore, îi spui programul pe care l-ai facut deja pentru următoarele ore, negociază din nou programul, aplică toate metodele de manipulare pe care le știe, până ce reușește măcar ceva să schimbe în programul făcut de tine.

Ajungeți acasă, dacă nu aveți de mers la pian sau la înot. Îi dai sa mănânce, mănânci și tu, dacă ai timp, micul dejun de la ora 16:30, apoi începe distracția: răspunde la e-mail-uri, răspunde la apeluri telefonice, răspunde la mesaje care curg unul peste celălalt, mai scrie la articol, mai scrie la lucrare, învață pentru curs, gătește, spală haine, fă curățenie. Și la un moment dat lași totul deoparte pentru că cel mic te-a chemat la joacă. În acel moment nu mai contează nimic, decât cine câștigă la Șah, cum poți face cortul să fie mai trainic, cum poți potrivi piesele de lego pentru a consturi un avion.

În zilele bune mai ieși în parc, te plimbi cu bicicleta și îți dai seama cât de de binecuvântată ești că ai un copil care să îți mai amintească să trăiești. Și îl săruți pe frunte, și te îmbrățișează și… ești fericită.

Seara vine pe nepregătite, pregătire pentru școală, adunatul sutelor de bucăți de lego de pe covor, rutina de seară. Și a adormit, prea frumos, prea rapid.

La tine urmează munca, ceea ce a rămas din timpul zilei de azi, din ziua de ieri, de săptămâna trecută, de luna trecută, cursuri de noapte, conversații de noapte, lectură de noapte, până somnul își impune drepturile după mai multe insistențe la care nu a avut succes.

Noapte bună! Peste puține ore va începe o nouă zi, o nouă alergare, o nouă provocare, o nouă descoperire.

/0 Comentarii/de