Oamenii judecă dreptatea din prisma drepturilor și a privilegiilor proprii. Ei nu judecă dreptatea în sine. Nici un om, fie el cel mai înțelept, cel mai bun judecător, cel mai mare cunoscător, nu poate face dreptate, pentru că nu cunoaște decât o parte a realității, partea la care el are accces.

Ne doare nedreptatea și o vedem mai ales când noi suntem cei care pierdem, iar alții câștigă. Puțini sunt cei care văd nedreptatea când ei câștigă și alții pierd. Câștigul îl merităm, însă pierderea e o nedreptate.

Pe noi ne doare nedreptatea adusă nouă sau celor asemenea nouă. Și încercăm să ne facem dreptate indiferent de costuri. Important e să fim noi câștigători. Pentru că merităm.

Ooo, mai sunt și unii care se consideră un fel de judecători, zei atotștiutori, și încearcă să facă dreptate acolo unde nu sunt invitați, nici doriți.

Ne bucurăm, ne simțim eliberați atunci când îi condamnăm pe alții, unii suntem gata să ucidem pe aproapele nostru pentru a face dreptate.

Dar poate omul să facă dreptate? Știe omul ce e în sufletul celui mai mare păcătos? Care e istoria lui de viață? Care e istoria familiei din care provine? Știe el de câte ori viața l-a doborât la pământ, de câte ori s-a ridicat, i-a citit cineva frământările, i-a simțit cineva trăirile?

Da, există legi care trebuie respectate și dacă legile nu sunt suficiente pentru a asigura pacea și siguranța, acestea trebuie îmbunătățite. Există prețuri care trebuie plătite și consecințe care trebuie trăite.

Dar cine suntem noi, ca să vorbim despre dreptate?