Articole

Nu spune niciodată „Nu se poate!”

Era în primăvara anului 2016. De două luni încercam să învăț o fetiță cu autism și hipoacuzie profundă să facă schimbul de imagine cu obiectul dorit, prima fază din învățarea unui sistem alternativ de comunicare. Mă înscrisesem la un curs de formare în special pentru a o ajuta pe ea. Avea 9 ani și nu își putea comunica nici măcar nevoile de bază, avea mereu răni sângerânde pe mână pentru că, mușcatul mâinilor devenise singurul mod al ei de a comunica. Așa că am venit foarte entuziasmată de la curs, hotărâtă să o învăț să comunice prin imagini. Trecuseră două luni de când în fiecare zi făceam același lucru – mama în spatele ei, eu în față cu un obiect preferat în mână și ea trebuia doar să îmi dea imaginea ca să îl primească, dar nu o făcea fără ajutor. Într-o zi, o zi pe care o voi păstra toată viața în minte, i-am spus mamei că vom mai încerca puțin și dacă nu reușește, vom renunța și vom căuta și încerca un alt sistem de comunicare. În acea zi, ca și cum m-ar fi auzit, fetița a luat singură imaginea și mi-a pus-o în mână. Am plâns. E atât de multă emoție în acele momente, încât nu se poate exprima în cuvinte. Atunci am început să învăț lecția: „Nu spune niciodată  <Nu se poate!>”. Apoi a învățat să caute imaginile dorite în caiet, să facă propoziții, să vină de la distanță și să ne arate ce vrea. Mai aud de la mama ei că într-o zi a mers singură dintr-o cameră în alta sau că a pus dopul la vană și toate aceste vești parcă îmi dau aripi.

Un alt băiat, adolescent de fapt, anul trecut se juca de-a polițistul, ca un copil de 5 ani. Și acum vorbim despre drepturile copilului care nu sunt respectate, despre un coleg care îl supără la școală, despre cum se simte el pentru că merge cu însoțitor la școală, despre gânduri și emoții ale lui și ale celorlalți. Din nou aceeași lecție: „Nu spune niciodată  <Nu se poate!>”.

Aș putea să vă povestesc despre un băiat cu paralizie cerebrală și deficiență mintală care îmi arată în biblioteca din clasă Biblia pentru copii, pentru că vrea să îi citesc din ea și după ce îi citesc despre vindecarea paraliticului, el se uită spre mine și, cu mișcarea lui greoaie arată spre el. Aș putea să vă povestesc despre un copil hiperactiv care putea să stea pe scăunel la grădiniță 2 secunde și după 6 luni stătea 40 de minute, despre un acel copil care a spus prima dată „mama” la 6 ani, sau despre adolescentul non-verbal, pe care l-am cunoscut de curând, și care are un blog și scrie extraordinar despre emoții, despre intențiile oamenilor, despre perseverență, despre relații, despre credință. Are autism.

Înțelegeți acum de ce îmi place meseria mea? Pentru că înseamnă pasiune, descoperire, dezvoltare, perseverență. Da, e foarte multă muncă în spatele acestor experiențe. Nu munca noastră, a terapeuților, ci munca părinților și, în special, a copilului. E o continuă căutare a acelui potențial care de fiecare dată se ascunde foarte bine și ne surprinde când nu ne așteptăm. Așa că, nu, nu mă iau după teste psihologice. Sunt bune pentru a ne arăta de unde să pornim, dar în nici un caz pentru a ne arăta până unde să mergem. Când aud terapeuți care spun „Are retard. Doar atâta poate.”, care glumesc pe seama copiilor cu dizabilități, care lucrează după intuiția sau experiența lor, terapeuți de care trebuie să tragi, trebuie să le dai totul pe tavă, pe care trebuie să îi motivezi… cu bani, mă întristează foarte mult. Rolul nostru e acela de a motiva, de a căuta informații, de a ne forma continu, de a încerca, de a recunoaște când greșim și de a schimba, de a colabora, de a sparge un obiectiv în atâtea bucăți încât după ce punem bucată cu bucată la un loc, să formăm împreună un vas mai frumos decât cel inițial. Rolul nostru e acela de a săpa cot la cot cu părinții și de a-i motiva să sape în continuare atunci când obosesc. Nu, nu e vorba despre așteptări și speranțe. Este vorba despre a scoate ceea ce e mai bun, astăzi. Și mâine la fel. Și poimâine la fel…

„Bringing out the best în people” – despre asta este vorba în terapie. SE POATE!

/2 Comentarii/de

Despre pedepsele din viața noastră

Vă voi prezenta pedeapsa într-un mod poate diferit de ceea ce știați până acum.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă loviți la degetul mare de la picior în timp ce mergeați prea repede printr-o cameră întunecată pentru ca apoi să mergeți foarte încet până ați ajuns să aprindeți lumina? Vi s-a întâmplat să pierdeți un telefon iar la următorul telefon să fiți mult mai atenți? Dacă da, atunci ați ”beneficiat” de pedeapsă. A învăța din consecințele care au produs o senzație de disconfort sau o pierdere, are valoarea de supraviețuire pentru organismul uman și pentru specii, în general. Din fericire, nu trebuie să ne lovim foarte des pentru a învăța să nu mergem repede pe întuneric sau să pierdem multe telefoane pentru a învăța să avem grijă de ele.

Pedepsirea este un fenomen natural care apare de multe ori ca și o consecință naturală a comportamentelor. Ea poate însă ridica multe controverse, în special pentru că nu e înțeleasă corect sau e aplicată greșit. Unul dintre sensurile comune ale pedepsirii este aplicarea consecințelor aversive – cum ar fi durerea fizică, psihologică sau pierderea privilegiilor – pentru ca persoana care s-a comportat necorespunzător să învețe o lecție și să nu mai repete respectivul comportament. Pedepsirea hotărâtă de un sistem juridic, cum ar fi timpul petrecut în închisoare și amenzile, este deseori considerată un proces prin care infractorii condamnați trebuie să își plătească datoriile față de societate. Însă aceste noțiuni comune și legale ale pedepsirii, deși au diferite niveluri de validitate în propriul context, au prea puțin de-a face cu un principiu al comportamentului.

Din punct de vedere al științelor comportamentale, pedepsirea este efectul pe care o schimbare în mediu îl are asupra unui comportament, acest comportament scăzând în intensitate sau în frecvență în viitor. Deci pedeapsa nu are nici o legătură cu intenția celui care pedepsește, ci cu efectul asupra comportamentului celui ,,pedepsit”. Dacă un comportament scade în frecvență atunci vorbim de pedeapsă.

Nu spun că pedeapsa e bună sau rea. Pedeapsa pur și simplu există în mediu și, cu cât suntem mai conștienți de acest efect, cu atât ne putem controla mai bine comportamentul. Pedeapsă este și atunci când un copil se oferă să dea cu aspiratorul și părintele îi spune că nu se descurcă (acel copil probabil nu se va mai oferi să dea cu aspiratorul). Pedeapsă poate să fie faptul că prietenii fac o glumă în legătură cu îmbăcămintea unui adolescent (probabil acel adolescent nu va mai purta acele haine). Pedeapsă poate fi când suni un prieten cu care nu ai vorbit de mult și acesta îți dă de înțeles că l-ai deranjat (nu îl vei mai suna atât de des). Pedeapsă poate fi atunci când soțul spală vasele și soția îi spune că nu le-a spălat bine (nu știu de câte ori va mai spăla vasele acel soț). Pedeapsă poate fi când copilul aleargă să te îmbățișeze și tu îl cerți că îți strică părul, când un elev răspunde bine pentru că s-a pregătit și profesorul îi spune că a copiat. Și lista poate continua.

Pedeapsa ne învață să nu mai repetăm ceea ce ne-a făcut, într-un fel, rău, dar nu ne învață ce ar trebui să facem (aici intra în rol recompensa, un alt termen care, de cele mai multe ori, nu e înțeles corect). În plus, pedeapsa are multe riscuri: reacții emoționale nedorite, comportamente agresive, comportamente de scăpare și evitare, creșterea ratei de apariție a comportamentului pedepsit în alte condiții fără pedepsire, preluarea modelului de la cel care pedepsește. Suntem familiarizați cu exemplul părintelui care, în timp ce lovește copilul, spune: ,,Asta te va învăța minte să nu îți mai lovești colegii de joacă!” Din nefericire, copilul s-ar putea să fie mai degrabă înclinat să copieze acțiunile părintelui și nu cuvintele sale.

Un alt efect este faptul că efectul pedepsirii poate fi o recompensă pentru cel care pedepsește. De exemplu, dacă un părinte strigă la copil și copilul se oprește din plâns, părintele va continua să strige în viitor pentru că a obținut ceea ce a vrut, în acest fel oprirea din plâns a copilului a devenit o recompensă pentru comportamentul de a striga al părintelui.

Și așa ne tot putem ”juca” de-a pedeapsa și recompensa. Sunt multe de spus, nu e un subiect ușor, dar e bine să știm.

/2 Comentarii/de

Relație și disciplină

În dimineața aceasta am reușit din nou să îl supăr pe băiețelul meu. Pot să vă povestesc de ce dar nu prea e relevant acum motivul supărării care, de fiecare data este altul. Dar sursa e mereu aceeași: conflictul dintre Vreau și Trebuie. Dar ce aș vrea să vă povestesc este despre modul în care astăzi a reușit să își gestioneze emoțiile într-un mod foarte creativ.

De obicei atunci când se supără vrea să fie singur. Mereu îi spun că înțeleg că este supărat sau furios și că sunt acolo, lângă el, dacă vrea să îl iau în brațe sau vrea să vorbim despre ceea ce simte. Astăzi era atât de supărat încât părea că ceea ce îi spuneam intra pe o ureche și ieșea pe alta. Mă ignora complet. Am așteptat. A mers în camera lui și a închis ușa. După 5 minute a ieșit cu zâmbetul pe buze având în mână o inimioară cu două brațe deschise pe care scria „Te iubesc, mama!” și a sărit în brațele mele.

Studiez psihologia și pedagogia de mulți ani, dar învăț de la copilul meu mai mult decât din toate cărțile citite. Cel mai provocator a fost întotdeauna să găsesc echilibrul între disciplină și clădirea unei relații de afecțiune.

Copiii au nevoie de reguli, dar mai mult decât atât, au nevoie de relație, o relație în care să se simtă înțeleși, să se simtă în siguranță. Disciplina și relația se împletesc, construiesc împreună un caracter. Nici una dintre ele nu trebuie să o minimalizeze pe cealaltă. Nici una dintre ele nu e mai importantă decât cealaltă.

Poate, ca părinte, nu ai avut parte în copilăria ta de cea mai bună educație. Poate îți este greu să comunici, poate îți este greu să îți gestionezi propriile emoții, poate că îți este greu să stabilești reguli și să fii consecvent. Dar sunt convinsă că îți dorești cea mai bună educație pentru copilul tău. Dumnezeu să îți dea înțelepciune să faci cele mai înțelepte alegeri, având în minte faptul că prin modul în care astăzi îți educi copilul, construiești un caracter.

/0 Comentarii/de

Purtați-vă poverile unii altora

Mă întorc acasă de la cumpărături cu o sticlă de 7l de apă într-o mână și o plasă grea în cealaltă mână, împreună cu băiețelul meu de 7 ani. E frumos afară, un timp perfect pentru plimbare, e răcoare, dar sticla și plasa îmi taie mâinile, așa că mă opresc din 5 în 5 metri pentru o pauză scurtă. Un domn trece pe lângă mine și mă întreabă politicos dacă am nevoie de ajutor. Imediat îi răspund la fel de politicos: ,,Mulțumesc, mă descurc!” Mă întreabă apoi băiețelul meu de ce am refuzat ajutorul și nu știu ce să îi spun…

Am răspuns fără să gândesc, pentru că sunt obișnuită să mă descurc singură, să fiu ,,puternică”, să nu depind de alții, fiind o mamă singură. Evident că aveam nevoie de ajutor. Dar nici dacă ar fi insistat nu aș fi lăsat pe cineva să îmi ducă mie cumpărăturile.

De ce suntem de multe ori mai dispuși să îi ajutăm pe alții să își poarte poverile, decât să îi lăsăm să ne ajute în purtarea poverilor noastre? Orgoliu? Rușine? Neîncredere? Autosuficiență? Care este exemplul pe care îl dăm copiilor care sunt martori ai acestor scene?

Nu știu care sunt greutățile prin care treci în această perioadă. Poate te simți singur/ă, așa cum mă simt și eu uneori. Dar vreau sa îți spun ceea ce eu am învățat: nu te îndepărta de oamenii din jurul tău care vor să te ajute, nu te încrede în puterea ta de a face față singur/ă încercărilor. Avem nevoie de Dumnezeu, dar avem nevoie și de oameni. Avem nevoie de ajutor în purtarea poverilor noastre, așa cum și ceilalți au nevoie de ajutorul nostru în purtarea poverilor lor.

/0 Comentarii/de

Probleme de comportament

În meseria mea lucrez cu părinți și copii, în special copii cu probleme de comportament. Majoritatea părinților vin și îmi spun probleme diferite, dar în aceeași formă: copilul meu lovește alți copii, copilul meu strigă tot timpul, copilul meu nu vrea să împartă jucăriile, copilul meu minte, etc. De fiecare dată pun aceeași întrebare: „Se întâmplă uneori ca acest copil să nu lovească/ să nu strige/ să împartă jucării/ să spună adevărul?” De fiecare dată răspunsul e ,,Da”. „Și ce faceți atunci?”

Ni se pare atât de firesc ca un copil să nu lovească, să vorbească frumos, să împartă jucăriile, să spună adevărul încât, de multe ori, nu avem nici o reacție când aceste lucruri se întâmplă. În schimb, atunci când apar „probleme de comportament”, imediat reacționăm și atunci începem educația: fiecare părinte educând în stilul lui – unii prin pedeapsă, alții explicând, alții imitându-i comportamentul sperând că acesta va înțelege cât de grav este.

Comportamentele pot deveni foarte ușor obiceiuri. Pentru a schimba un obicei, trebuie să înțelegem contextul în care apare (Când? Și De ce?) și să îl înlocuim cu un alt obicei care să aibă aceeași funcție. De multe ori e suficient să apreciem comportamentele alternative, pentru a reduce un comportament problematic.

Încearcă azi să dai jos ochelarii care văd toate greșelile copilului și să îți pui ochelarii care văd tot ce face el bine și găsește metode creative de a aprecia aceste lucruri. Uneori prin simpla ta prezență lângă el sau printr-un zâmbet poți să îi transmiți ,,Așa da!”.

/0 Comentarii/de

Lecția rugăciunii

Una dintre lecțiile pe care le-am învățat de la băiatul meu este lecția rugăciunii. Când era mai mic se ruga foarte des. Se ruga când își dorea ceva, când îi era frică, se ruga dacă ploua afară, dacă bătea vântul, se ruga dacă auzea zgomote necunoscute, se ruga în restaurant înainte să mănânce. Într-o zi l-am văzut în baie cu ochii închiși și mâinile împreunate și l-am întrebat ce face. Mi-a spus că se roagă ca avionul de jucărie care este pe marginea căzii să nu cadă și să se strice.

Și acum se mai roagă, dar nu atât de des. Și mă întreb ce a făcut ca acest obicei bun să se schimbe? De ce și cum, pe măsură ce crește, credința se schimbă, ia o altă formă? În ce fel l-a influențat modelul pe care eu l-am oferit ca părinte?

Învață copilul să caute mereu răspuns la Dumnezeu, învață-l să apeleze la El când e neliniștit sau trist, învață-l să Îi mulțumească pentru toate lucrurile. Explică-i, povestește-i experiențe frumoase despre beneficiile rugăciunii, dar, cel mai important, arată-i prin viața ta ce înseamnă rugăciunea, ce înseamnă credința, cine este Dumnezeu.

/0 Comentarii/de

Stima de sine

Cât de mult te iubești pe tine însuți? Dacă mereu te compari cu alții, dacă contează foarte mult părerea altora despre tine sau despre familia ta, dacă încerci mereu să îi impresionezi sau, dimpotrivă, dacă nu vezi nici o valoare în tine, atunci nu te iubești pe tine și nu îl poți iubi nici pe aproapele tău.

Persoanele care au o stimă de sine scăzută sunt mai predispuse la a trece prin episoade depresive sau a dezvolta tulburări emoționale. Părinții care au o stimă de sine scăzută pot transmite generațiilor următoare aceleași predispoziții spre a avea gânduri negative despre sine.

Stima de sine se creionează foarte de timpuriu, de la primele zile de viață. Încă de când sunt foarte mici, copiii încep să își formeze părerea despre sine în funcție de felul în care se raportează părinții la ei, în funcție de modul în care sunt atinși, mângâiați, îngrijiți. Până la perioada pre-școlară copiii se descoperă pe sine prin ceea ce spun ceilalți despre ei. Acest lucru este absolut normal în perioada copilăriei mici, dar apoi, pe măsură ce cresc, dacă părerea altora îi influențează și îi afectează foarte mult, vorbim de imaturitate emoțională.

Din păcate mulți adulți se află încă la acest nivel, din punct de vedere emoțional. Suntem atât de influențați de ceea ce spun alții despre noi încât de multe ori ajungem să nu mai știm cine suntem noi înșine și să ne raportăm doar la ceea ce cred alții despre noi.

Ce poți face pentru a crește stima de sine a copilului tău? În primul rând crește-ți ție stima de sine ca părinte și apoi fii sincer cu el, fii autentic. Copiii învață cel mai mult prin model. Iată 5 sfaturi pentru creșterea stimei de sine:

  1. Petrece timp cu cei care te fac să te simțim bine fiind tu însuți.
  2. Dă mai tare volumul la gândirea pozitivă. Imaginează-ți că ai în mintea ta o rotiță cu ajutorul căreia poți regla volumul și un buton ,,Delete”. Poți să construiești gânduri bune despre tine însuți și despre viață învârtind rotița și dând mai tare volumul la gândurile pozitive. Și poți înlătura gândurile care îți fac rău și care se tot repetă la infinit, apăsând butonul ,,Delete”.
  3. Începe să spui celor de lângă tine ce vezi la ei, ceea ce îți place la ei, punând accent pe ceea ce fac, fără a le pune ,,etichete”. Începe să crești stima lor de sine.
  4. Atunci când primești un compliment, zâmbește, uită-te în ochii celui care te apreciază și spune ,,Mulțumesc!”
  5. Citește în fiecare zi scrisoarea lui Dumnezeu pentru tine! Biblia este plină de încurajări, Biblia ne arată care este adevărata noastră valoare și care este sensul vieții noastre. Așa cum trupul tău are nevoie de hrană în fiecare zi, și sufletul tău are nevoie de hrană sănătoasă.
/0 Comentarii/de