Am primit de mai multe ori provocarea de a scrie despre munte. Iubesc muntele dar experiențele pe care le trăim pe munte nu pot fi exprimate în cuvinte, în imagini, nici măcar în fotografii. Însă voi povesti una dintre lecții, pe care muntele mi-a oferit-o de două ori.

Atunci când mergi pe munte există două tipuri de pericole. Primele sunt evenimentele imprevizibile cu care te poți confrunta pe munte: o furtună neașteptată, o avalanșă, o stâncă ce se prăbușește, o priză care se desprinde, o piatră în cădere, o scădere drastică a temperaturii. Te poți pregăti pentru aceste amenințări, dar ele nu pot fi niciodată anticipate cu precizie. Un alt tip de pericole sunt cele care vin din insuficienta pregătire a celui care urcă muntele – echipament necorespunzător, abilitățile sale care nu se potrivesc cu dificultatea traseului, incapacitatea de a estima corect dificultatea unei ascensiuni, lipsa antrenamentului, etc.

Scopul este de a evita, pe cât posibil, prima categorie de pericole și de a le elimina complet pe cele din a doua categorie, prin disciplină, pregătire, concentrare.

Ziua 1, ora 06:30 – Ne trezim după o noapte lungă, mai mult nedormită, la poalele muntelui, început de traseu „La Lanțuri”, lângă un râu care ne-a cântat toată noaptea. Luăm micul dejun, adunăm corturile, luăm rucsacul în spate și pornim, pregătiți. Fiecare lucru pe care l-am pus în rucsac e cântărit și calculat în așa fel încât să fie cât mai ușor ca greutate, să ne protejeze de frig, vânt și alte pericole care pot apărea și să nu fie în plus.

Urmează un traseu excepțional, peisaje de vis și un amalgam de emoții: bucurie, frică, extaz, oboseală. Povestesc cu doi colegi de tură la urcare și încerc să îmi justific respirația greoaie spunându-le că nu prea am condiție fizică pentru că muncesc mult la birou și nu am urcat pe munte atât de mult cât mi-aș fi dorit, dar avantajul meu este că sunt ambițioasă și obiectivul meu este să îmi depășesc limitele (nu credeam că se va adeveri acest lucru chiar în această tură).

Ajungem pe creastă – un sentiment de nedescris. Te simți una cu stânca, una cu caprele negre, una cu norii, cu cerul. Apusul și răsăritul pe creastă sunt imagini unice. Ești acolo, aproape de cer și parcă aștepți să auzi glasul lui Dumnezeu.

Noaptea pe creastă e fantastică, nu contează că ai cortul în pantă, nu contează că simți bolovanii sub tine, că bate vântul, că este frig – ești acolo, sus. Adorm la un moment dat, după ce îmi consum bucuria și visez că vântul îmi ia încălțămintea și o aruncă peste creastă. Mă trezesc speriată, deschid cortul și îmi caut bocancii. Sunt acolo. Adorm liniștită și dimineață ne amuzăm cu toții pe baza visului meu ciudat.

Ziua 2, ora 08:00 – Mergem pe Creasta Nordică, ne cățărăm mai bine zis, urcăm, coborâm, în stânga prăpastie, în dreapta prăpastie, în jos prăpastie, în sus stâncă. Încep să mă doară picioarele. Îmi pun doi plasturi, după încă o oră îmi mai pun 4 plasturi. Mi se umflă picioarele și bocancii nu mă mai încap. Îmi amintesc de o coborâre de pe munte, cu aceiași bocanci, de acum câteva luni în care am simțit un disconfort la picioare. Aceea a fost lecția pe care nu am învățat-o la timpul potrivit iar acum aveam să plătesc prețul.

Am coborât Piatra Craiului, atingându-mi obiectivul (să îmi depășesc limitele) și îndeplinindu-mi-se visul (am coborât desculță). Muntele e necruțător. Mai întâi îți dă un avertisment, dar dacă nu ai învățat lecția, pedeapsa e dureroasă.

S-au oferit mai mulți să mă ajute pentru că oamenii munților sunt oameni buni. Au vrut unii să îmi care rucsacul, să îmi ofere încălțăminte, puteam să chem salvamontiștii, dar aceasta era lecția mea, pe care am vrut să o trăiesc până la capăt. Am acceptat niște tălpici pe care le-am legat de picior cu tifon și am tras două perechi de șosete peste ele. Așa am coborât 6 ore, ultima parte de traseu, pe stâncă, lanțuri, pământ umed, grohotiș, rădăcini, până când am ajuns la mult așteptata iarbă.

Când ai încălțăminte potrivită te dor picioarele, dar mersul e automat. Când ești desculț, fiecare pas reprezintă un test diferit: alegerea locului unde pășești, a poziției piciorului, a vitezei, luând în considerare în același timp centrul de greutate al corpului (care se schimbă cu un rucsac în spate), siguranța punctelor de sprijin (a prizelor), caracteristicile diferitelor suprafețe pe care se va sprijini piciorul (pământ, grohotiș, rădăcini, iarbă), umiditatea, pentru a construi cea mai eficientă pârghie. Toate aceste calcule se fac de obicei automat, însă când unul dintre elementele cheie lipsește (încățămintea), devi foarte conștient de fiecare mișcare, mersul devenind o activitate intensă ce necesită, pe lângă efort și energie, concentrarea atenției.

De multe ori în viață pășesc nepregătită, urc munți înalți și pe traseu îmi dau seama că nu am încălțămintea potrivită, că rucsacul e prea greu, că nu am antrenament, că nu am calculat prea bine dificultatea traseului, că nu am ales echipa potrivită, dar merg înainte, pentru că nu mă mai pot întoarce. Însă consecințele dor, lecțiile sunt dure. Am urcat mulți munți în viață și încă mai am de urcat, de la plecarea de la casa părinților, începerea facultății, căsătoria, nașterea și creșterea unui copil, divorțul, formarea profesională, doctoratul, munca pe cont propriu, până la decizii pe care le iau zilnic, provocări pe care le accept, cazuri pe care le am în terapie și coordonare, relații care se construiesc sau se dărâmă. Nu voi ocoli munții, pentru că mi-am propus să intru pe fiecare ușă care mi se deschide, mi-am propus să învăț, mi-am propus să cresc, mi-am propus să simt, să iert, să iubesc, să ajut. Nu voi fi niciodată suficient de pregătită dar voi continua drumul orice ar fi – pentru frumusețea traseului, pentru frumusețea lecției, pentru că iubesc muntele.