Articole

Despre pedepsele din viața noastră

Vă voi prezenta pedeapsa într-un mod poate diferit de ceea ce știați până acum.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă loviți la degetul mare de la picior în timp ce mergeați prea repede printr-o cameră întunecată pentru ca apoi să mergeți foarte încet până ați ajuns să aprindeți lumina? Vi s-a întâmplat să pierdeți un telefon iar la următorul telefon să fiți mult mai atenți? Dacă da, atunci ați ”beneficiat” de pedeapsă. A învăța din consecințele care au produs o senzație de disconfort sau o pierdere, are valoarea de supraviețuire pentru organismul uman și pentru specii, în general. Din fericire, nu trebuie să ne lovim foarte des pentru a învăța să nu mergem repede pe întuneric sau să pierdem multe telefoane pentru a învăța să avem grijă de ele.

Pedepsirea este un fenomen natural care apare de multe ori ca și o consecință naturală a comportamentelor. Ea poate însă ridica multe controverse, în special pentru că nu e înțeleasă corect sau e aplicată greșit. Unul dintre sensurile comune ale pedepsirii este aplicarea consecințelor aversive – cum ar fi durerea fizică, psihologică sau pierderea privilegiilor – pentru ca persoana care s-a comportat necorespunzător să învețe o lecție și să nu mai repete respectivul comportament. Pedepsirea hotărâtă de un sistem juridic, cum ar fi timpul petrecut în închisoare și amenzile, este deseori considerată un proces prin care infractorii condamnați trebuie să își plătească datoriile față de societate. Însă aceste noțiuni comune și legale ale pedepsirii, deși au diferite niveluri de validitate în propriul context, au prea puțin de-a face cu un principiu al comportamentului.

Din punct de vedere al științelor comportamentale, pedepsirea este efectul pe care o schimbare în mediu îl are asupra unui comportament, acest comportament scăzând în intensitate sau în frecvență în viitor. Deci pedeapsa nu are nici o legătură cu intenția celui care pedepsește, ci cu efectul asupra comportamentului celui ,,pedepsit”. Dacă un comportament scade în frecvență atunci vorbim de pedeapsă.

Nu spun că pedeapsa e bună sau rea. Pedeapsa pur și simplu există în mediu și, cu cât suntem mai conștienți de acest efect, cu atât ne putem controla mai bine comportamentul. Pedeapsă este și atunci când un copil se oferă să dea cu aspiratorul și părintele îi spune că nu se descurcă (acel copil probabil nu se va mai oferi să dea cu aspiratorul). Pedeapsă poate să fie faptul că prietenii fac o glumă în legătură cu îmbăcămintea unui adolescent (probabil acel adolescent nu va mai purta acele haine). Pedeapsă poate fi când suni un prieten cu care nu ai vorbit de mult și acesta îți dă de înțeles că l-ai deranjat (nu îl vei mai suna atât de des). Pedeapsă poate fi atunci când soțul spală vasele și soția îi spune că nu le-a spălat bine (nu știu de câte ori va mai spăla vasele acel soț). Pedeapsă poate fi când copilul aleargă să te îmbățișeze și tu îl cerți că îți strică părul, când un elev răspunde bine pentru că s-a pregătit și profesorul îi spune că a copiat. Și lista poate continua.

Pedeapsa ne învață să nu mai repetăm ceea ce ne-a făcut, într-un fel, rău, dar nu ne învață ce ar trebui să facem (aici intra în rol recompensa, un alt termen care, de cele mai multe ori, nu e înțeles corect). În plus, pedeapsa are multe riscuri: reacții emoționale nedorite, comportamente agresive, comportamente de scăpare și evitare, creșterea ratei de apariție a comportamentului pedepsit în alte condiții fără pedepsire, preluarea modelului de la cel care pedepsește. Suntem familiarizați cu exemplul părintelui care, în timp ce lovește copilul, spune: ,,Asta te va învăța minte să nu îți mai lovești colegii de joacă!” Din nefericire, copilul s-ar putea să fie mai degrabă înclinat să copieze acțiunile părintelui și nu cuvintele sale.

Un alt efect este faptul că efectul pedepsirii poate fi o recompensă pentru cel care pedepsește. De exemplu, dacă un părinte strigă la copil și copilul se oprește din plâns, părintele va continua să strige în viitor pentru că a obținut ceea ce a vrut, în acest fel oprirea din plâns a copilului a devenit o recompensă pentru comportamentul de a striga al părintelui.

Și așa ne tot putem ”juca” de-a pedeapsa și recompensa. Sunt multe de spus, nu e un subiect ușor, dar e bine să știm.

/2 Comentarii/de

Învățământ american vs. învățământ românesc

Am privilegiul de a cunoaste, chiar daca de la distanta, un sistem de invatamant american si de a colabora cu un supervizor din SUA. E imposibil sa nu compari si stiu ca sunt multe variabile care influenteaza aceste diferente care exista. Dar imi dau seama cat de diferiti suntem noi, ca mentalitate, ca atitudine, in relatie cu ceilalti. Cat de critici, aroganti, invidiosi si egoisti suntem, toti (inclusiv eu). Si asta pentru ca nu avem incredere in ceea ce stim, in ceea ce facem si avem nevoie mereu sa demonstram ca avem dreptate. A, le au si ei pe ale lor, sunt convinsa. Dar probabil „traumele” prin care noi am trecut ca popor, chiar daca ne-au facut mai puternici, ne-au facut si mai agresivi si ne-au format niste mecanisme de apărare foarte nesănătoase.

Cateva diferente pe care le-am vazut si care m-au pus pe ganduri sunt: stiu sa asculte fără a se grăbi să judece, nu le este rusine sa recunoasca cand gresesc sau nu stiu ceva, se fac vulnerabili fără teama de a fi judecati, nu cauta sa impresioneze prin performanta, nu concurează în orice aspect cu ceilalți, nu critică ci mai degraba incurajează. Un exemplu care imi vine în minte este: daca in România am un blocaj de fiecare dată când vorbesc limba engleză si mi-e teama sa nu gresesc, cu ei nu am nici o problema, sunt tratata ca si cum as fi de-a lor.

In ceea ce priveste sistemul de invatamant, acolo am invatat cum sa invat, să pun intrebari, sa impartasesc informatii, sa invat de la colegii mei. Toti se comporta ca si cum ar fi egali si exista un respect reciproc. Profesorul este de multe ori contrazis si reactioneaza foarte ok, invata alaturi de studenti, face tot posibilul sa te ajute sa cresti, iti raspunde imediat la intrebari. Calificativele nu se dau doar pe testari, care si acelea sunt foarte diferite, ci se dau pentru calitatea intrebarilor pe care le pui ca student, pentru implicarea ta activa in cadrul cursului si aceste lucruri primează. Esti mereu trimis sa cauti informatii in alta parte, sa citesti, sa practici ceea ce ai invatat, sa iei date, să îți bazezi părerea pe dovezi. Primesti doar un start, in rest trebuie sa muncesti singur. Cel mai greu mi-a fost la inceput să ma obisnuiesc ca nu mi se ofera totul pe tava si informatiile trebuie sa le caut, să gasesc intrebari bune si sa am curajul sa impartasesc tuturor temele mele fara frica de a gresi. Studentii sunt invatati că atât cât investesc in acea formare, atât vor câștiga. De asta depinde tot. Fiecare concurează cu el insuși.

Pentru mine, cea mai mare diferenta este că în România mă astept mereu să fiu taxată pentru ceea ce spun sau fac, în schimb, in relatie cu ei, nu se intampla asta.

Cu toate acestea îmi iubesc țara și nu aș pleca. Respect fiecare autoritate și îmi respect profesorii de la care am avut și am foarte multe de învățat. Știu că vom crește cu toții la un moment dat. Însă când mă gândesc la copilul meu, care a intrat deja pe acest drum, aș dori să creștem mai repede.

 

/0 Comentarii/de

Probleme de comportament

În meseria mea lucrez cu părinți și copii, în special copii cu probleme de comportament. Majoritatea părinților vin și îmi spun probleme diferite, dar în aceeași formă: copilul meu lovește alți copii, copilul meu strigă tot timpul, copilul meu nu vrea să împartă jucăriile, copilul meu minte, etc. De fiecare dată pun aceeași întrebare: „Se întâmplă uneori ca acest copil să nu lovească/ să nu strige/ să împartă jucării/ să spună adevărul?” De fiecare dată răspunsul e ,,Da”. „Și ce faceți atunci?”

Ni se pare atât de firesc ca un copil să nu lovească, să vorbească frumos, să împartă jucăriile, să spună adevărul încât, de multe ori, nu avem nici o reacție când aceste lucruri se întâmplă. În schimb, atunci când apar „probleme de comportament”, imediat reacționăm și atunci începem educația: fiecare părinte educând în stilul lui – unii prin pedeapsă, alții explicând, alții imitându-i comportamentul sperând că acesta va înțelege cât de grav este.

Comportamentele pot deveni foarte ușor obiceiuri. Pentru a schimba un obicei, trebuie să înțelegem contextul în care apare (Când? Și De ce?) și să îl înlocuim cu un alt obicei care să aibă aceeași funcție. De multe ori e suficient să apreciem comportamentele alternative, pentru a reduce un comportament problematic.

Încearcă azi să dai jos ochelarii care văd toate greșelile copilului și să îți pui ochelarii care văd tot ce face el bine și găsește metode creative de a aprecia aceste lucruri. Uneori prin simpla ta prezență lângă el sau printr-un zâmbet poți să îi transmiți ,,Așa da!”.

/0 Comentarii/de