Articole

Oamenii judecă dreptatea din prisma drepturilor și a privilegiilor proprii. Ei nu judecă dreptatea în sine. Nici un om, fie el cel mai înțelept, cel mai bun judecător, cel mai mare cunoscător, nu poate face dreptate, pentru că nu cunoaște decât o parte a realității, partea la care el are accces.

Ne doare nedreptatea și o vedem mai ales când noi suntem cei care pierdem, iar alții câștigă. Puțini sunt cei care văd nedreptatea când ei câștigă și alții pierd. Câștigul îl merităm, însă pierderea e o nedreptate.

Pe noi ne doare nedreptatea adusă nouă sau celor asemenea nouă. Și încercăm să ne facem dreptate indiferent de costuri. Important e să fim noi câștigători. Pentru că merităm.

Ooo, mai sunt și unii care se consideră un fel de judecători, zei atotștiutori, și încearcă să facă dreptate acolo unde nu sunt invitați, nici doriți.

Ne bucurăm, ne simțim eliberați atunci când îi condamnăm pe alții, unii suntem gata să ucidem pe aproapele nostru pentru a face dreptate.

Dar poate omul să facă dreptate? Știe omul ce e în sufletul celui mai mare păcătos? Care e istoria lui de viață? Care e istoria familiei din care provine? Știe el de câte ori viața l-a doborât la pământ, de câte ori s-a ridicat, i-a citit cineva frământările, i-a simțit cineva trăirile?

Da, există legi care trebuie respectate și dacă legile nu sunt suficiente pentru a asigura pacea și siguranța, acestea trebuie îmbunătățite. Există prețuri care trebuie plătite și consecințe care trebuie trăite.

Dar cine suntem noi, ca să vorbim despre dreptate?

Trăim înconjurați de minciună… Avem mai multă cunoștință decât orice altă generație de dinaintea noastră, oricine are acces foarte ușor la informații, avem în spate o istorie și o cultură care au fost clădite cu multe sacrificii, avem știința care a evoluat atât de mult, încât nu mai ținem pasul cu ea… le avem pe toate gratis, fără a face vreun efort. Cu toate acestea suntem generația cel mai mult manipulată și cei care căutăm cel mai puțin adevărul.

Fiecare firmă își promovează produsele, medicii și psihologii își promovează serviciile. Școliile își promovează profesorii și cursurile. Bisericile își promovează doctrina. Cine mai face cu adevărat bine? Cine mai este sincer?

Viața mea pe Facebook  este perfectă. Sunt ,,frumoasă”, ,,puternică”, ,,mamă model”, ,,super-femeie”, am în față o carieră strălucită și am sute de prieteni 🙂 Uneori prefer să mă uit pe facebook, decât în oglindă. Și, da, la fel ca ceilalți, am și eu un filtru. Postez ceea ce vreau ca alții să vadă despre mine, sau ceea ce eu cred ar trebui să promovez, doar trebuie să țin pasul cu cei 500 de prieteni ai mei, plus încă 200 de urmăritori. Nu facem toți la fel? Dar cine sunt eu atunci când nu mă vede nimeni?

Sunt doar eu, cea adevărată: nici prea frumoasă, deloc puternică, o mamă imperfectă, cu teamă de viitor, cu vise, eșecuri, dar cu resurse pe care le numesc binecuvântări. Sunt cea care încearcă, eșuează, încearcă din nou, uneori renunță și apoi regretă că a renunțat prea repede, alteori reușește ceea ce își propune. Sunt cea care încă mai crede că fiecare om e bun și frumos la suflet, că un comportament sau o experiență trăită nu ne definește, că nimic nu e întâmplător și că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi.

Dincolo de profiluri luminoase și atractive, dincolo de titlurile pe care le avem, dincolo de instituțiile pe care le reprezentăm și cu care ne identificăm, dincolo de comunitățile din care facem parte, suntem noi, cei adevărați. Cei de care de multe ori ne temem, sau cei de care ne e uneori rușine.

Adevărul nu este ceea ce încercăm să afișăm, ci e ceea ce rămâne atunci când nimeni nu e lângă noi.

Viața nu e un roman sau un film în care există personaje principale sau secundare, personaje pozitive sau negative.

În viață fiecare e un personaj principal, care are propria lui poveste. Iar pozitive sau negative nu sunt personajele, ci deciziile lor.

Conform unor teorii, pozitiv înseamnă că există sau se adaugă ceva, negativ înseamnă că lipsește sau se înlătură ceva. Unii au îndeajuns, încât să poată oferi și altora. Alții se trezesc dintr-o dată goi și nu știu cum au ajuns acolo. Atunci și-ar dori să fie un personaj secundar… dar toate personajele sunt principale.

Cu toții avem deficiențe de vedere. Fiecare om are propriii ochelari prin care îi vede pe ceilalți, ochelari la care adăugăm câte o lentilă cu fiecare experiență pe care o avem, cu fiecare informație pe care o primim. Cu cât acești ochelari au mai multe lentile, cu atât ne îndepărtează mai mult de realitate. Și, pentru că nu suportăm haosul și avem nevoie de ordine și structură, îi așezăm pe ceilalți în diferite categorii, le punem etichete, pentru că așa credem că îi vedem mai bine. Unii dintre noi nu avem nici o problemă în a pune câte un diagnostic, bazându-ne pe ochelarii noștri cu mii de lentile: ,,Acesta e un borderline”, ,,acela e un paranoic”, ,,celălalt e depresiv”, ,,un altul e narcisist”… Psihologia ar trebui să ne ajute să îi înțelegem pe ceilalți, dar, de multe ori, nu face decât să ne îndepărteze de realitate – acea realitate care este în fiecare dintre noi.

E ușor să spui ,,se comportă așa pentru că are autism”, ,,e impulsiv pentru că are ADHD”, ,,să nu crezi ce spune pentru că e schizofrenic”, ,,e agresiv”. Ai rezolvat problema. E mult mai greu să lași ochelarii deoparte și să observi, să asculți, să încerci să vezi care este realitatea lui, fie că e copil sau adult. Dar asta înseamnă să îți pese de cel de lângă tine.

Fiecare om are realitatea sa pe care nici măcar el însuși nu o vede clar. ,,Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin”. (1 Corinteni 13:12)

Dar până atunci, să încercăm să lăsăm ochelarii deoparte, când ne uităm la ceilalți sau la noi și să învățăm să iubim.

Aveam 9 ani și făceam orice ca să îmi acopar genunchii pentru că îi uram. Erau strâmbi și urâți. Aveam 19 ani când am intrat în curtea bisericii și un băiat a observat că am un coș pe față, O perioadă nu am ieșit din casă fără să îmi acopăr fața cu fond de ten. Aveam 32 de ani când am rămas mamă singură și aveam momente în care nu mai vroiam să ies din casă sau să întâlnesc pe cineva.

Eram disperată să fiu perfectă. Dar cu cât mă străduiam mai mult să fiu perfectă, cu atât eșuam mai mult. Am avut momente în viață în care conta atât de mult părerea altora despre mine încât eram dispusă sa fac orice ca să le fiu pe plac. Am avut perioade în care am fost atât de geloasă pe unii oameni din jurul meu, încât mă străduiam din răsputeri să îi întrec.

Dar în alergarea aceasta extenuantă, fără sfârșit, mi-am dat seama la un moment dat, după cea mai mare pierdere pe care am suferit-o (cea mai dragă persoană pentru mine), că nu mă cunoșteam, că eram într-o alergare continuă de a mă găsi pe mine, dar într-o direcție greșită. Mi-am dat seama că nu mă iubeam pe mine, că nu îi iubeam nici pe ceilalți și că nu îl iubeam, astfel, nici pe Creatorul nostru. Și a fost un punct în viața mea în care m-am oprit și am început să învăț să mă cunosc.

Cel mai mult m-a ajutat relația mea cu Dumnezeu și felul în care m-am simțit utilă în jurul meu. În Biblie sunt atât de multe scrisori prin care Dumnezeu ne arată cât de mult ne prețuiește, care ne ajută să înțelegem valoarea pe care o avem. Sunt momente în care poate ne vedem fără valoare. Dar atunci când Cineva spune că te prețuiește atât de mult încât dă lumea pentru tine, nu se poate să nu găsești resurse să mergi mai departe. Cineva are un plan cu viața ta și nu este oricine, este stăpânul universului. El a pus în tine niște calități pe care, în această formă, nimeni nu le mai are. Dumnezeu și-a dat viața pentru tine, pentru că a văzut o valoare în tine!

Care este povestea vieții tale? Dacă nu îți place această poveste, crează una nouă – o poveste în care să te simți bine cu tine.

Voi începe eu: Am 9 ani și îmi iubesc picioarele, pentru că la un moment dat mă vor ajuta să urc un munte sau să alerg la un maraton. Am 19 ani și știu că nimeni nu este perfect. Am 35 de ani și sunt o mamă singură. Dar Dumnezeu mi-a dat multe daruri pentru care sunt recunoscătoare: am un băiat extraordinar, îmi place meseria mea și îmi folosesc timpul și energia pentru a ajuta cât mai mulți oameni.

Rescrie-ți povestea ta de viață dintr-o perspectivă pozitivă. Și apoi fii tu cel care îi ajută pe alții să rescrie povestea vieții lor, să vadă valoarea pe care Dumnezeu a pus-o în ei. Fă așa și s-ar putea să le schimbi viața!

Orice creion a fost o dată nou, pus pe un raft, întrebându-se în mâinile cui va ajunge. Pe vremea aceea nu avea nici o poveste, nici început, nici sfârșit. Era acolo, printre alte radiere, ascuțitori, caiete, topuri de hârtie, dosare de plastic, toate noi. Unele scumpe, altele ieftine.

Unele creioane rămân noi, dar o mare parte sunt cumpărate. Aici începe povestea lor.

Majoritatea ajung în penarele școlarilor și devin un fel de chei care deschid uși.

Însă școlarii nu sunt toți la fel. Unii, mai stresați, rod radiera de la capătul creionului, mina, sau chiar lemnul creionului. Altele sunt uitate printre celelalte creioane, de același fel sau colorate. Unele sunt mereu tocite, altele oferite colegilor ca schimb pentru Mega PopSticks.

Nu toate creioanele ajung în mâinile copiilor. Unele ajung în mâna unor scriitori, arhitecți, profesori, artiști…

Cu unele creioane se scriu examene, cu altele sunt scrise rețete, mesaje sau partituri. Cu unele se subliniază idei,  cu altele se desenează chipuri.

Dar fiecare trebuie să treacă printr-un proces dureros de ascuțire. Fiecare este, la un moment dat, șters de o radieră.

Multe creioane sunt aruncate la gunoi prea devreme. De ce nu aș arunca un creion la gunoi? Pentru că prefer să îl ascut de fiecare dată când vârful se tocește, pentru că atunci când se rupe, pot face două creioane în loc de unul, trei sau patru vârfuri în loc de unul.

Un creion mic, atât de mic încât nu mai poți scrie nimic cu el, e un creion mare.

 

(Photo by Markus Spiske on Unsplash)

”Când una dintre uşile fericirii se închide, se deschide o alta, dar de atât de multe ori ne uităm prelung la cea închisă, încât nici nu mai observăm că o nouă uşă zace deschisă chiar sub ochii noştri.” (Hellen Keller)

Câte uși ți s-au închis? Câte uși s-au deschis? De câte ori ai rămas în fața ușilor care ți s-au închis și nu ai văzut alte uși care stăteau deschise?

Dar oare câte uși am deschis eu pentru alții? Și câte am închis?

Ceea ce îmi doresc este să văd mai clar unde se închide și, mai ales, unde se deschide o ușă.

Îmi doresc să deschid cât mai multe uși – să văd realitatea, să înțeleg trăirea, să întâlnesc omul și să ofer darul…

Încerc să învăț să nu te mai iubesc…
Încerc să învăț si eu, fiindcă tu stii deja. Si nu credeam că voi ajunge vreodată să învăț asa ceva. Întotdeauna am învățat usor – am fost premiantă, acum sunt corigentă. Si-mi tot amân examenul final…
Învață-mă, te rog, tu stii deja.
Învață-mă să intru în casă fără să salut, să nu mă uit în ochii tăi când îți vorbesc, să nu îmi pese, să îți spun cu zâmbetul pe buze cuvinte care stiu că dor…
Învață-mă să mint: să te mint pe tine, să mă mint pe mine. Învață-mă să uit tot ce a fost frumos. Învață-mă să mă gândesc mai mult la mine. Mi-e tare greu, când m-am obisnuit să trăiesc doar pentru tine…
Învață-mă să-mi caut fericirea în altă parte – aceasta e cea mai grea parte a lecției.
Te rog, învață-mă să nu te mai iubesc…

Am pus copilăria și visele mele deoparte, pentru un timp. Doar așa… să nu se uzeze. De mică am învățat să fac economie. Am pus și naftalină ca moliile să nu se atingă de ele.

La început, deschideam destul de des dulapul, îmbrăcam visele, încălțam copilăria și porneam la drum. Apoi am început, tot mai des, să le las acasă, nu pentru că uitam de ele, ci pentru că voiam să fac impresie bună, să port și alte haine, mai la modă.

La modă erau atunci hainele de unică folosință, toate originale, de la o firmă foarte cunoscută: „Carpe Diem!”. E drept că erau cam scumpe, mai ales că trebuia să fie diferite de ale celorlalți.

Voiam, de asemenea să îmi mai schimb și încălțămintea. Copilăria îmi era prea comodă și mi se potrivea prea mult. Era la modă să încerci să fii altfel, așa că mi-am luat o altă încălțăminte, de om mare. Mă cam dureau picioarele și am cam pierdut obiceiul să țopăi de bucurie când auzeam o veste bună sau să sar cu încredere peste obstacolele care îmi apăreau în cale. Mi-era frică să nu se julească. Și ce-ar fi zis alții dacă m-ar fi văzut țopăind? Era la modă să faci impresie bună, chiar dacă mai făceai câte un mic compromis.

Și tot așa, plecam devreme cu noile mele haine și cu încălțămintea de om mare și mă întorceam târziu. Apoi nu m-am mai întors o vreme.

Acum aș vrea să mai îmbrac o dată haina veche a viselor și să încalț copilăria, dar nu a mai rămas nimic din ele, doar amintirea.

Și m-am trezit fără vise, dar și fără copilărie…