Articole

Avariați

Mă uit la tine cum te joci cu mașinuțele. E jocul tău preferat. Faci trasee cu obstacole, faci mașinile să se accidenteze și te amuzi, până când mașinuța ta preferată se strică. Atunci e cea mai mare suferință pentru tine.

Privește-o bine. Așa suntem noi toți, avariați într-un fel sau altul. Nimeni nu intră în viață fără să fi suferit un fel de traumă în copilărie. Și acea traumă îi face pe oameni să ridice ziduri, să ia decizii greșite, să facă lucruri rele.

Oamenii nu se repară atât de ușor ca și mașinile, dar se pot repara. Însă nu o putem face singuri. Dacă vrei să te vindeci…  iartă! Dacă vrei să nu duci mai departe aceeași traumă… iartă!

Apoi caută un mediu în care să te simți în siguranță și… dacă ești rănit din nou de cei care te iubesc…  trebuie să te lași iubit din nou!

Găsește unul sau doi prieteni pe care îi placi și în care ai încredere și mergi mai departe. Și dacă vei întâlni acea persoană care te caută și care vrea să te iubească, faceți o casă împreună. Și când vei avea copiii tăi, oferă-le siguranță și dragoste, pentru că, cel mai probabil, vor suferi și ei traumele lor.

Poți să fii cine îți dorești tu în viață. Nu îți căuta modele de urmat printre oameni. Dacă ai găsit drumul pe care vrei să mergi și ai găsit sensul pe care Dumnezeu l-a dat vieții tale, nu te lăsa distras și mergi înainte. Vor fi oameni care se vor bucura să te vadă căzând, dar ridică-te și mergi din nou. Vor fi alte drumuri mult mai ușoare și mai ispititoare, dar nu uita care este sensul vieții tale și mergi înainte. Unii vor fi invidioși, alții îți vor întoarce spatele când vei avea nevoie de ajutor, dar tu mergi înainte.

Poți călca peste orice obstacol, dar nu călca… peste oameni. Nu pune mai mult preț pe obiectivele tale decât pe oameni. Mergi înainte… iubind.

Vei fi bine!

Vom fi bine!

/0 Comentarii/de

Creioane

Orice creion a fost o dată nou, pus pe un raft, întrebându-se în mâinile cui va ajunge. Pe vremea aceea nu avea nici o poveste, nici început, nici sfârșit. Era acolo, printre alte radiere, ascuțitori, caiete, topuri de hârtie, dosare de plastic, toate noi. Unele scumpe, altele ieftine.

Unele creioane rămân noi, dar o mare parte sunt cumpărate. Aici începe povestea lor.

Majoritatea ajung în penarele școlarilor și devin un fel de chei care deschid uși.

Însă școlarii nu sunt toți la fel. Unii, mai stresați, rod radiera de la capătul creionului, mina, sau chiar lemnul creionului. Altele sunt uitate printre celelalte creioane, de același fel sau colorate. Unele sunt mereu tocite, altele oferite colegilor ca schimb pentru Mega PopSticks.

Nu toate creioanele ajung în mâinile copiilor. Unele ajung în mâna unor scriitori, arhitecți, profesori, artiști…

Cu unele creioane se scriu examene, cu altele sunt scrise rețete, mesaje sau partituri. Cu unele se subliniază idei,  cu altele se desenează chipuri.

Dar fiecare trebuie să treacă printr-un proces dureros de ascuțire. Fiecare este, la un moment dat, șters de o radieră.

Multe creioane sunt aruncate la gunoi prea devreme. De ce nu aș arunca un creion la gunoi? Pentru că prefer să îl ascut de fiecare dată când vârful se tocește, pentru că atunci când se rupe, pot face două creioane în loc de unul, trei sau patru vârfuri în loc de unul.

Un creion mic, atât de mic încât nu mai poți scrie nimic cu el, e un creion mare.

 

(Photo by Markus Spiske on Unsplash)
/0 Comentarii/de

În căutare

Mulțimea mă-nconjoară, mă absoarbe, mă poartă aproape fără să vreau pe coridoarele lungi și întunecate. Zgomotul ritmic al pașilor și frânturi de cuvinte amplificate de pereții reci curg monoton peste tânguielile nenorociților, opriți din loc în loc să cerșească milă. În timp ce înaintez cu greu în înghesuiala mulțumii, mă cuprinde un simțământ ciudat. Mă simt singură, înfricoșător de singură…

Observ că ceilalți nu mă văd, nici măcar nu mă împing la o parte, ci trec peste mine, ca și cum n-aș exista. Încerc să mă regăsesc și strig: „Cine sunt eu?” Dar nimeni nu-mi răspunde. Numeni nu mă aude. Încerc să aflu singură răspunsul.

Deschid o ușă. „Aici sunt oameni fericiți”, îmi spun. Mă-apropii. O amețeală mă cuprinde și fumul mă face să plutesc. E-o muzică asurzitoare și nu mai pot să ies. Mă uit din nou la ei și-atunci observ că ei n-au cunoscut de fapt vreodată fericirea. Am înțeles: aici nu este locul meu. Încerc să ies dar singură nu pot. O mână mi se-ntinde, mă scoate și dispare.

Deschid o altă ușă. O mulțime de cărți noi, frumos copertate mă îndeamnă să le deschid. Citesc. Iau carte după carte. Dar nu mă regăsesc și înțeleg că sunt un Nimeni.

Mă întorc spre lacustra gândurilor mele care mă așteaptă. Dar, stai! Sunt două uși pe care n-am intrat. Mai are rost? M-am hotărât să-ncerc și intru. Și cred că am găsit, în sfârșit, ceea ce căutam. Sunt doi oameni. Îi cunoscu de mult. Alerg spre ei, dar ei nu mă observă. Sunt ocupați. Și-am înțeles că nici aici nu este loc și pentru mine.

Mai am o ușă de-ncercat. Oare mai am speranță? Dar ce am de pierdut? Deschid. E întuneric. Nimic în cameră. Dau să ies și atunci o văd: o Biblie plină de praf aruncată pe podea. O iau, o șterg… Dar cine-o aruncase? Am auzit că e o carte sfântă. O carte sfântă… ce nu e pentru mine. Un păcătos ca mine nu poate s-o-nțeleagă. Eu sunt un Nimeni… Dar o deschid și iată: văd o cruce. Pe ea, un om ce moare. Și e nevinovat. O știu. Nu Îl cunosc, dar văd asta în ochii Lui. Se uită la mine… și plânge.

A dispărut. Doar lacrimile Lui au mai rămas. Le-adun în palme, le privesc și, în sfârșit, mă regăsesc. Văd chipul meu; sunt eu, chiar eu. Și înțeleg atunci că sunt un Cineva. Sunt valoroasă-n ochii Lui.

Am căutat și am găsit. Și voi rămâne aici… pentru veșnicie.

16.02.2003

/0 Comentarii/de