Articole

Străinul de la ușa mea

Am auzit un strain batand la usa mea. Din obișnuință m-am apropiat ca să ascult mai bine bătaia. Au mai bătut și alții dar poate, aceasta bătaie mă va convinge să deschid.

E încuiată de mult camera mea. A fost jefuită o dată și de atunci am încuiat-o cu cheia, ca să nu mai intre nimeni.

Dar acea bătaie, nici prea puternică, dar nici slabă, nici îndrăzneață, dar nici timidă, a reușit să-mi trezească curiozitatea, să mă facă să mă ridic de la munca mea și să mă uit pe vizor. Nu am văzut nimic cunoscut, nimic clar, așa că am preferat să ascult mai bine.

Uneori mă așezam lângă ușă și rămâneam acolo. Nu auzeam nimic, dar știam că dincolo de ușă este cineva și mă simțeam în siguranță.

Într-o seară, l-am auzit pe străin cântând. Vocea lui mi-a rămas mult în minte.

Mă mai uit din când în când pe vizor. Îl văd venind, îl văd plecând. De multe ori mă surprind așteptându-l să vină.

Am auzit un străin bătând la ușa mea. Sau poate mi s-a părut…

Dar îi mulțumesc pentru că m-a făcut să mă apropii de ușă. Nu credeam că cineva va mai bate vreodată la ușa mea și drumul spre ea era plin de obstacole. Era dezordine în camera mea. Dar acum am început să aranjez toate lucrurile la locul lor. Am început să ies din camera mea. Am început să cânt. Am început să cred.

Nu știu dacă acel străin bătea la ușa mea sau nu. Nu știu dacă ar vrea să intre sau nu. Nu știu nici dacă aș fi pregătită să îl primesc sau nu. Tot ce știu este că în fața mea este o ușă care poate fi deschisă.

Îți mulțumesc, străinule de la ușa mea!

/0 Comentarii/de

Necrolog

O inimă a încetat să mai simtă… Două mâini au încetat să se mai unească în rugăciune… Două buze au încetat să mai zâmbească…

Inima ei a bătut pentru a-I da slavă lui Dumnezeu și pentru a-i încuraja și a-i ajuta pe cei din jur. Mâinile ei au oferit, au salvat vieți, au modelat oameni, au prevenit căderi, au oferit un exemplu și au purtat semnele bunătății, ale dragostei, ale muncii și ale suferinței. Iar buzele ei au zâmbit și au oferit încurajare, au dat învățătură și au vorbit despre Dumnezeu.

Împreună cu mami am fost călători către Împărăția lui Dumnezeu, iar credința ei a fost mereu vie și puternică în Tatăl Ceresc care a pregătit copiilor Săi o lume mai bună, o lume fără lacrimi, dureri, suspine, o țară minunată în care Isus Hristos va fi Domnul și Mântuitorul tuturor celor care L-au așteptat. Mami a terminat călătoria, dar noi am rămas călători pe acest pământ și speranța noastră este să ne reîntâlnim cu ea în acel loc minunat, în Împărăția lui Dumnezeu.

O inimă a încetat să bată, dar o inimă nouă va bate din nou. Două mâini slabe au încetat să se unească în rugăciune, dar două mâini puternice se vor ridica să îl primească pe Isus Hristos. Iar două buze îl vor lăuda din nou pe Dumnezeu atunci când ochii îl vor vedea pe Isus Hristos venind pe norii cerului să ne ia acasă. Aceasta este speranța noastră! Dorim să avem cu toții parte de acea întâlnire minunată.

Mami a fost bunica mea, a doua mamă pentru mine. Somn lin și să ne revedem curând!

/0 Comentarii/de

Temperament

Melancolicul e apa. E un lac. E linistit, e perfect, e frumos… Pot înota în el, dar nu foarte mult timp, pentru că obosesc. Dar înotul mă ajută să mă dezvolt. Furtunile pot agita apa, perfectul se transformă în pericol. În timpul furtunii mă pot îneca, o spun din experiență.

Când apa e linistită vin pescari (părinți, copii, prieteni). Lângă lac e casa noastră. Aici locuim noi – o mamă si un copil. Copilul vine des la apă, se simte în siguranță.

Când e furtună, gata să inunde casa, o mutăm mai departe de apă, dar tot atât de des coborâm la lac. Lacul ne hrăneste, ne linisteste, ne apropie de Dumnezeu, lacul e Acasă. Fiecare anotimp e frumos lângă lac…

Sangvinicul e o salupă. E foarte rapidă, oferă confort, acces la resurse, atrage mulțimile. Ne duce unde vrem: de la un capăt la altul al lacului. Dacă vremea e bună, o putem controla. Ne place viteza. Stăm uneori seara în ea si visăm, uitându-ne la cer. E a doua casă.

Dacă e furtună, e bine ca salupa să fie ancorată, să nu fie lăsată liberă, pentru că se luptă cu lacul, desi îi este prieten. Odată, în timpul unei furtuni, lantul cu care era legată salupa s-a desfăcut. Încercând să repar lucrurile, m-am prins în lantul care m-a atras sub apă si… nu am putut să respir. M-a tras din nou si din nou… A fost groaznic! Am fost foarte aproape de înec. În tot acest timp copilul mi-a dat putere să respir, mi-a dat forță să lupt. Am reusit să ies la suprafață si să prind salupa care, pentru un timp, dispăruse. Când s-a înseninat am văzut-o plutind pe lac, am înotat până la ea si am adus-o, am pus o ancoră, iar lanțul l-am aruncat într-o magazie. Uneori mai intru acolo doar să mă uit la el, de departe.

Când sunt singură, îmi place să înot. Cu copilul, aruncăm pietre în apă ca să facem valuri, să miscăm salupa si să ne uităm la ea cum dansează pe apă.

În zilele bune mă trezesc de dimineață, alerg la apă si privesc răsăritul, mă rog si Soarele îmi încălzeste fața si gândul… Si apa e atât de frumoasă… nu mă mai satur de privit. O studiez si îmi dau seama că am atât de multe de învățat de la apă, de la fiecare undă, fiecare reflectie a razelor de Soare sau a copacilor dimprejur. Niciodată nu e la fel. Mă linisteste, aduce Soarele mai aproape de mine. Apa e prietenă cu soarele.

Apoi îmi iau salupa si merg la muncă. Serviciul meu e să plantez copaci. Fără salupă nu as putea să îi transport, si fără apă nu ar fi acelasi peisaj cu imaginea copacilor reflectată. Dar Soarele e cel care îi face să crească.

Uneori apa se evaporă si cade sub formă de ploaie. Atunci nici Soarele nu se vede si nu prea mai am chef de iesit cu salupa sau de plantat copaci. Atunci stau în casă si privesc picurii de ploaie cum ating apa. Astept să treacă, apoi curăt salupa si mă plimb din nou. Peisajul de după ploaie, văzut de pe salupă, e cel mai frumos. Se vede curcubeul – e minunat!

Sper să fie vreme bună de acum…

/0 Comentarii/de