Articole

Minciună

Trăim înconjurați de minciună… Avem mai multă cunoștință decât orice altă generație de dinaintea noastră, oricine are acces foarte ușor la informații, avem în spate o istorie și o cultură care au fost clădite cu multe sacrificii, avem știința care a evoluat atât de mult, încât nu mai ținem pasul cu ea… le avem pe toate gratis, fără a face vreun efort. Cu toate acestea suntem generația cel mai mult manipulată și cei care căutăm cel mai puțin adevărul.

Fiecare firmă își promovează produsele, medicii și psihologii își promovează serviciile. Școliile își promovează profesorii și cursurile. Bisericile își promovează doctrina. Cine mai face cu adevărat bine? Cine mai este sincer?

Viața mea pe Facebook  este perfectă. Sunt ,,frumoasă”, ,,puternică”, ,,mamă model”, ,,super-femeie”, am în față o carieră strălucită și am sute de prieteni 🙂 Uneori prefer să mă uit pe facebook, decât în oglindă. Și, da, la fel ca ceilalți, am și eu un filtru. Postez ceea ce vreau ca alții să vadă despre mine, sau ceea ce eu cred ar trebui să promovez, doar trebuie să țin pasul cu cei 500 de prieteni ai mei, plus încă 200 de urmăritori. Nu facem toți la fel? Dar cine sunt eu atunci când nu mă vede nimeni?

Sunt doar eu, cea adevărată: nici prea frumoasă, deloc puternică, o mamă imperfectă, cu teamă de viitor, cu vise, eșecuri, dar cu resurse pe care le numesc binecuvântări. Sunt cea care încearcă, eșuează, încearcă din nou, uneori renunță și apoi regretă că a renunțat prea repede, alteori reușește ceea ce își propune. Sunt cea care încă mai crede că fiecare om e bun și frumos la suflet, că un comportament sau o experiență trăită nu ne definește, că nimic nu e întâmplător și că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi.

Dincolo de profiluri luminoase și atractive, dincolo de titlurile pe care le avem, dincolo de instituțiile pe care le reprezentăm și cu care ne identificăm, dincolo de comunitățile din care facem parte, suntem noi, cei adevărați. Cei de care de multe ori ne temem, sau cei de care ne e uneori rușine.

Adevărul nu este ceea ce încercăm să afișăm, ci e ceea ce rămâne atunci când nimeni nu e lângă noi.

/0 Comentarii/de

Personaje

Viața nu e un roman sau un film în care există personaje principale sau secundare, personaje pozitive sau negative.

În viață fiecare e un personaj principal, care are propria lui poveste. Iar pozitive sau negative nu sunt personajele, ci deciziile lor.

Conform unor teorii, pozitiv înseamnă că există sau se adaugă ceva, negativ înseamnă că lipsește sau se înlătură ceva. Unii au îndeajuns, încât să poată oferi și altora. Alții se trezesc dintr-o dată goi și nu știu cum au ajuns acolo. Atunci și-ar dori să fie un personaj secundar… dar toate personajele sunt principale.

/0 Comentarii/de
Aș construi o casă

Aș construi pentru mâine o casă

Departe de satul natal,

Departe de orașele din jur,

Departe de munți și păduri,

De parte de mare,

Departe de locuri unde de moare,

De parte de vară,

Departe de gând și povară,

Departe de propria-mi toamnă,

Departe de propria-mi Ramă,

Unde-s uciși copiii din mine.

Pentru mâine, mi-aș construi o casă,

Departe, cât mai departe de mine.

/0 Comentarii/de

Creioane

Orice creion a fost o dată nou, pus pe un raft, întrebându-se în mâinile cui va ajunge. Pe vremea aceea nu avea nici o poveste, nici început, nici sfârșit. Era acolo, printre alte radiere, ascuțitori, caiete, topuri de hârtie, dosare de plastic, toate noi. Unele scumpe, altele ieftine.

Unele creioane rămân noi, dar o mare parte sunt cumpărate. Aici începe povestea lor.

Majoritatea ajung în penarele școlarilor și devin un fel de chei care deschid uși.

Însă școlarii nu sunt toți la fel. Unii, mai stresați, rod radiera de la capătul creionului, mina, sau chiar lemnul creionului. Altele sunt uitate printre celelalte creioane, de același fel sau colorate. Unele sunt mereu tocite, altele oferite colegilor ca schimb pentru Mega PopSticks.

Nu toate creioanele ajung în mâinile copiilor. Unele ajung în mâna unor scriitori, arhitecți, profesori, artiști…

Cu unele creioane se scriu examene, cu altele sunt scrise rețete, mesaje sau partituri. Cu unele se subliniază idei,  cu altele se desenează chipuri.

Dar fiecare trebuie să treacă printr-un proces dureros de ascuțire. Fiecare este, la un moment dat, șters de o radieră.

Multe creioane sunt aruncate la gunoi prea devreme. De ce nu aș arunca un creion la gunoi? Pentru că prefer să îl ascut de fiecare dată când vârful se tocește, pentru că atunci când se rupe, pot face două creioane în loc de unul, trei sau patru vârfuri în loc de unul.

Un creion mic, atât de mic încât nu mai poți scrie nimic cu el, e un creion mare.

 

(Photo by Markus Spiske on Unsplash)
/0 Comentarii/de

În căutare

Mulțimea mă-nconjoară, mă absoarbe, mă poartă aproape fără să vreau pe coridoarele lungi și întunecate. Zgomotul ritmic al pașilor și frânturi de cuvinte amplificate de pereții reci curg monoton peste tânguielile nenorociților, opriți din loc în loc să cerșească milă. În timp ce înaintez cu greu în înghesuiala mulțumii, mă cuprinde un simțământ ciudat. Mă simt singură, înfricoșător de singură…

Observ că ceilalți nu mă văd, nici măcar nu mă împing la o parte, ci trec peste mine, ca și cum n-aș exista. Încerc să mă regăsesc și strig: „Cine sunt eu?” Dar nimeni nu-mi răspunde. Numeni nu mă aude. Încerc să aflu singură răspunsul.

Deschid o ușă. „Aici sunt oameni fericiți”, îmi spun. Mă-apropii. O amețeală mă cuprinde și fumul mă face să plutesc. E-o muzică asurzitoare și nu mai pot să ies. Mă uit din nou la ei și-atunci observ că ei n-au cunoscut de fapt vreodată fericirea. Am înțeles: aici nu este locul meu. Încerc să ies dar singură nu pot. O mână mi se-ntinde, mă scoate și dispare.

Deschid o altă ușă. O mulțime de cărți noi, frumos copertate mă îndeamnă să le deschid. Citesc. Iau carte după carte. Dar nu mă regăsesc și înțeleg că sunt un Nimeni.

Mă întorc spre lacustra gândurilor mele care mă așteaptă. Dar, stai! Sunt două uși pe care n-am intrat. Mai are rost? M-am hotărât să-ncerc și intru. Și cred că am găsit, în sfârșit, ceea ce căutam. Sunt doi oameni. Îi cunoscu de mult. Alerg spre ei, dar ei nu mă observă. Sunt ocupați. Și-am înțeles că nici aici nu este loc și pentru mine.

Mai am o ușă de-ncercat. Oare mai am speranță? Dar ce am de pierdut? Deschid. E întuneric. Nimic în cameră. Dau să ies și atunci o văd: o Biblie plină de praf aruncată pe podea. O iau, o șterg… Dar cine-o aruncase? Am auzit că e o carte sfântă. O carte sfântă… ce nu e pentru mine. Un păcătos ca mine nu poate s-o-nțeleagă. Eu sunt un Nimeni… Dar o deschid și iată: văd o cruce. Pe ea, un om ce moare. Și e nevinovat. O știu. Nu Îl cunosc, dar văd asta în ochii Lui. Se uită la mine… și plânge.

A dispărut. Doar lacrimile Lui au mai rămas. Le-adun în palme, le privesc și, în sfârșit, mă regăsesc. Văd chipul meu; sunt eu, chiar eu. Și înțeleg atunci că sunt un Cineva. Sunt valoroasă-n ochii Lui.

Am căutat și am găsit. Și voi rămâne aici… pentru veșnicie.

16.02.2003

/0 Comentarii/de