Mai de mult, o rândunica avea-n cuibu-i sase pui

Si privea la ei sarmana, ca la chipul soarelui:

De cu zori pornea -sageata- cautând, pe deal si vai,

Hrana pentru puii sai

Si-n iubirea-i nu odata

S-a culcat ea nemâncata,

Dar destul de fericita ca nu s-a-ntâmplat nicicând:

Dintre pui, s-adoarma vre-unul ars de sete sau flamând,

Nici n-a fost mai mândra mama decât ea-ntre rândunici,

Când vazu-ntr-o zi ca puii se facusera voinici,

Si n-a mai avut odihna nici cât ai clipi, sub soare,

Pâna când, pe fiecare pui nu l-a-nvatat sa zboare,

Dar, când toti puteau sa plece încotro voiau sub slava,

Rândunica, istovita, a cazut în cuib bolnava

Si cu ochii plini de lacrimi tinta-n ochii fiecui,

Zise celor sase pui:

Dragii mamii, eu de-aseara, simt în inima un cui:

Aripile greu ma dor

Si nici vorba sa mai zbor…

Dumnezeu mi-a dat putere, – oricât am avut nevoi, –

Sa gasesc într-una hrana pentru voi…

Astazi fiindca sunt bolnava, dragii mamii, se cuvine, –

Mari cum v-a facut maicuta, sa-ngrijiti si voi de mine

Si ca nimeni dintre puii-mi sa nu simta ca mi-e rob,

Fiecare, sa-mi aduceti, zilnic, numai câte-un bob;

Ale voastre sase boabe milostive, ma vor tine

Pâna când o sa vrea cerul sa ma faca iarasi bine…

Ascultând cuvântul mamei, au zburat cei sase pui

Si-au adus, vre-o sase zile, fiecare bobul lui…

Mai departe însa puii, – beti de-al slavilor înalt, –

Fiecare-având nadejdea ca-i va duce celalalt, –

N-a mai dus nici unul bobul si, uitata mucenica,

A murit atunci de foame cea mai sfânta rândunica.

Si-a ramas apoi povestea trista, neluata-n seama,

Orisicui ai sta s-o spui,

Ca o mama îsi hraneste:sase, opt sau zece pui,

Însa zece pui, adesea, nu pot toti hrani o mama.