Articole

Oprește-te!

Nu s-a schimbat nimic. Aceeași istorie, aceleași greșeli. Aceleași slăbiciuni, aceleași lecții. Păcate care se repetă din generație în generație. Prejudecăți care curg pe aceeași vale, în aceeași direcție, peste aceleași pietre, între aceleași maluri…

Oprește-te!

Oprește-te și uită-te la tine, chiar dacă nu-ți place ce vezi. Ascultă-ți gândurile. Întoarce-te la momentul când ai învățat să mergi și gândește fiecare pas. Mersul a devenit automat și s-a transformat în alergare. Uneori doar după ce te împiedici sau îți rupi piciorul vei reînvăța să mergi.

Oprește-te și uită-te în jur. Vei vedea dincolo de sisteme, dincolo de ierarhii, dincolo de haine, dincolo de nume – vei vedea oameni ca și tine, fiecare cu mersul lui, pe care nu vei putea să îl înțelegi oricât te-ai strădui și oricât de asemănător ar fi cu mersul tău. Nu le pune piedici, nu îi fugări, nu sta în drumul lor. Doar privește-i, ascultă-i și, dacă te invită, mergi alături o vreme. Nu va fi ușor, pentru că pasul lor e diferit și vei considera că e mai bine singur. Dar cu cât te vei îndepărta mai mult cu atât îți va fi mai greu. Pentru că mersul e în doi.

Oprește-te și uită-te în sus. E direcția în care vei vedea cel mai clar drumul. Și odată ce ochii tăi s-au obișnuit cu lumina, nu mai privi în jos. Nu vei vedea nimic, doar întuneric. Și vei călca greșit.

Refuz să alerg pe bandă, să slăbesc, doar ca să arăt mai bine. Am mersul meu, în ritmul meu și vreau să-nvăț să mă opresc. La timpul potrivit.

/0 Comentarii/de

În căutare

Mulțimea mă-nconjoară, mă absoarbe, mă poartă aproape fără să vreau pe coridoarele lungi și întunecate. Zgomotul ritmic al pașilor și frânturi de cuvinte amplificate de pereții reci curg monoton peste tânguielile nenorociților, opriți din loc în loc să cerșească milă. În timp ce înaintez cu greu în înghesuiala mulțumii, mă cuprinde un simțământ ciudat. Mă simt singură, înfricoșător de singură…

Observ că ceilalți nu mă văd, nici măcar nu mă împing la o parte, ci trec peste mine, ca și cum n-aș exista. Încerc să mă regăsesc și strig: „Cine sunt eu?” Dar nimeni nu-mi răspunde. Numeni nu mă aude. Încerc să aflu singură răspunsul.

Deschid o ușă. „Aici sunt oameni fericiți”, îmi spun. Mă-apropii. O amețeală mă cuprinde și fumul mă face să plutesc. E-o muzică asurzitoare și nu mai pot să ies. Mă uit din nou la ei și-atunci observ că ei n-au cunoscut de fapt vreodată fericirea. Am înțeles: aici nu este locul meu. Încerc să ies dar singură nu pot. O mână mi se-ntinde, mă scoate și dispare.

Deschid o altă ușă. O mulțime de cărți noi, frumos copertate mă îndeamnă să le deschid. Citesc. Iau carte după carte. Dar nu mă regăsesc și înțeleg că sunt un Nimeni.

Mă întorc spre lacustra gândurilor mele care mă așteaptă. Dar, stai! Sunt două uși pe care n-am intrat. Mai are rost? M-am hotărât să-ncerc și intru. Și cred că am găsit, în sfârșit, ceea ce căutam. Sunt doi oameni. Îi cunoscu de mult. Alerg spre ei, dar ei nu mă observă. Sunt ocupați. Și-am înțeles că nici aici nu este loc și pentru mine.

Mai am o ușă de-ncercat. Oare mai am speranță? Dar ce am de pierdut? Deschid. E întuneric. Nimic în cameră. Dau să ies și atunci o văd: o Biblie plină de praf aruncată pe podea. O iau, o șterg… Dar cine-o aruncase? Am auzit că e o carte sfântă. O carte sfântă… ce nu e pentru mine. Un păcătos ca mine nu poate s-o-nțeleagă. Eu sunt un Nimeni… Dar o deschid și iată: văd o cruce. Pe ea, un om ce moare. Și e nevinovat. O știu. Nu Îl cunosc, dar văd asta în ochii Lui. Se uită la mine… și plânge.

A dispărut. Doar lacrimile Lui au mai rămas. Le-adun în palme, le privesc și, în sfârșit, mă regăsesc. Văd chipul meu; sunt eu, chiar eu. Și înțeleg atunci că sunt un Cineva. Sunt valoroasă-n ochii Lui.

Am căutat și am găsit. Și voi rămâne aici… pentru veșnicie.

16.02.2003

/0 Comentarii/de