Astăzi am avut privilegiul de a da o veste bună, așteptată de ani de zile, într-un moment în care a fost cea mai mare nevoie de ea. S-a ales cu lacrimi, bineînțeles.

Două persoane, una la un capăt al firului, una la celălalt, care simțeau aceeași bucurie, aceeași recunoștință, aceeași binecuvântare. Momente ca acesta aș vrea să le păstrez vii, să le pun cu grijă într-un cufăr al amintirilor, să nu se stingă niciodată. Nu sunt dese astfel de experiențe, poate tocmai de aceea au o altă intensitate.

Dacă viața ar fi plină doar de vești bune, oare ne-ar mai bucura ele? Ne-ar mai face să plângem de fericire? Unde strălucește mai tare o perlă? Într-un cufăr plin de perle sau între pietre fără valoare, în nisip? Când e mai valoroasă? Când ai un buzunar plin de perle, când o găsești la tot pasul sau când o cauți ani de zile, când trebuie să înoți, să te scufunzi, să deschizi scoică după scoică pentru a o găsi?

Aceasta e frumusețea vieții. Aceasta e frumusețea suferinței. Aceasta e frumusețea bolii. Aceasta e frumusețea despărțirii. Aceasta e frumusețea neajunsurilor. Toate acestea dau strălucire veștilor bune.

Aveam 9 ani și făceam orice ca să îmi acopar genunchii pentru că îi uram. Erau strâmbi și urâți. Aveam 19 ani când am intrat în curtea bisericii și un băiat a observat că am un coș pe față, O perioadă nu am ieșit din casă fără să îmi acopăr fața cu fond de ten. Aveam 32 de ani când am rămas mamă singură și aveam momente în care nu mai vroiam să ies din casă sau să întâlnesc pe cineva.

Eram disperată să fiu perfectă. Dar cu cât mă străduiam mai mult să fiu perfectă, cu atât eșuam mai mult. Am avut momente în viață în care conta atât de mult părerea altora despre mine încât eram dispusă sa fac orice ca să le fiu pe plac. Am avut perioade în care am fost atât de geloasă pe unii oameni din jurul meu, încât mă străduiam din răsputeri să îi întrec.

Dar în alergarea aceasta extenuantă, fără sfârșit, mi-am dat seama la un moment dat, după cea mai mare pierdere pe care am suferit-o (cea mai dragă persoană pentru mine), că nu mă cunoșteam, că eram într-o alergare continuă de a mă găsi pe mine, dar într-o direcție greșită. Mi-am dat seama că nu mă iubeam pe mine, că nu îi iubeam nici pe ceilalți și că nu îl iubeam, astfel, nici pe Creatorul nostru. Și a fost un punct în viața mea în care m-am oprit și am început să învăț să mă cunosc.

Cel mai mult m-a ajutat relația mea cu Dumnezeu și felul în care m-am simțit utilă în jurul meu. În Biblie sunt atât de multe scrisori prin care Dumnezeu ne arată cât de mult ne prețuiește, care ne ajută să înțelegem valoarea pe care o avem. Sunt momente în care poate ne vedem fără valoare. Dar atunci când Cineva spune că te prețuiește atât de mult încât dă lumea pentru tine, nu se poate să nu găsești resurse să mergi mai departe. Cineva are un plan cu viața ta și nu este oricine, este stăpânul universului. El a pus în tine niște calități pe care, în această formă, nimeni nu le mai are. Dumnezeu și-a dat viața pentru tine, pentru că a văzut o valoare în tine!

Care este povestea vieții tale? Dacă nu îți place această poveste, crează una nouă – o poveste în care să te simți bine cu tine.

Voi începe eu: Am 9 ani și îmi iubesc picioarele, pentru că la un moment dat mă vor ajuta să urc un munte sau să alerg la un maraton. Am 19 ani și știu că nimeni nu este perfect. Am 35 de ani și sunt o mamă singură. Dar Dumnezeu mi-a dat multe daruri pentru care sunt recunoscătoare: am un băiat extraordinar, îmi place meseria mea și îmi folosesc timpul și energia pentru a ajuta cât mai mulți oameni.

Rescrie-ți povestea ta de viață dintr-o perspectivă pozitivă. Și apoi fii tu cel care îi ajută pe alții să rescrie povestea vieții lor, să vadă valoarea pe care Dumnezeu a pus-o în ei. Fă așa și s-ar putea să le schimbi viața!

Am auzit un strain batand la usa mea. Din obișnuință m-am apropiat ca să ascult mai bine bătaia. Au mai bătut și alții dar poate, aceasta bătaie mă va convinge să deschid.

E încuiată de mult camera mea. A fost jefuită o dată și de atunci am încuiat-o cu cheia, ca să nu mai intre nimeni.

Dar acea bătaie, nici prea puternică, dar nici slabă, nici îndrăzneață, dar nici timidă, a reușit să-mi trezească curiozitatea, să mă facă să mă ridic de la munca mea și să mă uit pe vizor. Nu am văzut nimic cunoscut, nimic clar, așa că am preferat să ascult mai bine.

Uneori mă așezam lângă ușă și rămâneam acolo. Nu auzeam nimic, dar știam că dincolo de ușă este cineva și mă simțeam în siguranță.

Într-o seară, l-am auzit pe străin cântând. Vocea lui mi-a rămas mult în minte.

Mă mai uit din când în când pe vizor. Îl văd venind, îl văd plecând. De multe ori mă surprind așteptându-l să vină.

Am auzit un străin bătând la ușa mea. Sau poate mi s-a părut…

Dar îi mulțumesc pentru că m-a făcut să mă apropii de ușă. Nu credeam că cineva va mai bate vreodată la ușa mea și drumul spre ea era plin de obstacole. Era dezordine în camera mea. Dar acum am început să aranjez toate lucrurile la locul lor. Am început să ies din camera mea. Am început să cânt. Am început să cred.

Nu știu dacă acel străin bătea la ușa mea sau nu. Nu știu dacă ar vrea să intre sau nu. Nu știu nici dacă aș fi pregătită să îl primesc sau nu. Tot ce știu este că în fața mea este o ușă care poate fi deschisă.

Îți mulțumesc, străinule de la ușa mea!

O inimă a încetat să mai simtă… Două mâini au încetat să se mai unească în rugăciune… Două buze au încetat să mai zâmbească…

Inima ei a bătut pentru a-I da slavă lui Dumnezeu și pentru a-i încuraja și a-i ajuta pe cei din jur. Mâinile ei au oferit, au salvat vieți, au modelat oameni, au prevenit căderi, au oferit un exemplu și au purtat semnele bunătății, ale dragostei, ale muncii și ale suferinței. Iar buzele ei au zâmbit și au oferit încurajare, au dat învățătură și au vorbit despre Dumnezeu.

Împreună cu mami am fost călători către Împărăția lui Dumnezeu, iar credința ei a fost mereu vie și puternică în Tatăl Ceresc care a pregătit copiilor Săi o lume mai bună, o lume fără lacrimi, dureri, suspine, o țară minunată în care Isus Hristos va fi Domnul și Mântuitorul tuturor celor care L-au așteptat. Mami a terminat călătoria, dar noi am rămas călători pe acest pământ și speranța noastră este să ne reîntâlnim cu ea în acel loc minunat, în Împărăția lui Dumnezeu.

O inimă a încetat să bată, dar o inimă nouă va bate din nou. Două mâini slabe au încetat să se unească în rugăciune, dar două mâini puternice se vor ridica să îl primească pe Isus Hristos. Iar două buze îl vor lăuda din nou pe Dumnezeu atunci când ochii îl vor vedea pe Isus Hristos venind pe norii cerului să ne ia acasă. Aceasta este speranța noastră! Dorim să avem cu toții parte de acea întâlnire minunată.

Mami a fost bunica mea, a doua mamă pentru mine. Somn lin și să ne revedem curând!

Melancolicul e apa. E un lac. E linistit, e perfect, e frumos… Pot înota în el, dar nu foarte mult timp, pentru că obosesc. Dar înotul mă ajută să mă dezvolt. Furtunile pot agita apa, perfectul se transformă în pericol. În timpul furtunii mă pot îneca, o spun din experiență.

Când apa e linistită vin pescari (părinți, copii, prieteni). Lângă lac e casa noastră. Aici locuim noi – o mamă si un copil. Copilul vine des la apă, se simte în siguranță.

Când e furtună, gata să inunde casa, o mutăm mai departe de apă, dar tot atât de des coborâm la lac. Lacul ne hrăneste, ne linisteste, ne apropie de Dumnezeu, lacul e Acasă. Fiecare anotimp e frumos lângă lac…

Sangvinicul e o salupă. E foarte rapidă, oferă confort, acces la resurse, atrage mulțimile. Ne duce unde vrem: de la un capăt la altul al lacului. Dacă vremea e bună, o putem controla. Ne place viteza. Stăm uneori seara în ea si visăm, uitându-ne la cer. E a doua casă.

Dacă e furtună, e bine ca salupa să fie ancorată, să nu fie lăsată liberă, pentru că se luptă cu lacul, desi îi este prieten. Odată, în timpul unei furtuni, lantul cu care era legată salupa s-a desfăcut. Încercând să repar lucrurile, m-am prins în lantul care m-a atras sub apă si… nu am putut să respir. M-a tras din nou si din nou… A fost groaznic! Am fost foarte aproape de înec. În tot acest timp copilul mi-a dat putere să respir, mi-a dat forță să lupt. Am reusit să ies la suprafață si să prind salupa care, pentru un timp, dispăruse. Când s-a înseninat am văzut-o plutind pe lac, am înotat până la ea si am adus-o, am pus o ancoră, iar lanțul l-am aruncat într-o magazie. Uneori mai intru acolo doar să mă uit la el, de departe.

Când sunt singură, îmi place să înot. Cu copilul, aruncăm pietre în apă ca să facem valuri, să miscăm salupa si să ne uităm la ea cum dansează pe apă.

În zilele bune mă trezesc de dimineață, alerg la apă si privesc răsăritul, mă rog si Soarele îmi încălzeste fața si gândul… Si apa e atât de frumoasă… nu mă mai satur de privit. O studiez si îmi dau seama că am atât de multe de învățat de la apă, de la fiecare undă, fiecare reflectie a razelor de Soare sau a copacilor dimprejur. Niciodată nu e la fel. Mă linisteste, aduce Soarele mai aproape de mine. Apa e prietenă cu soarele.

Apoi îmi iau salupa si merg la muncă. Serviciul meu e să plantez copaci. Fără salupă nu as putea să îi transport, si fără apă nu ar fi acelasi peisaj cu imaginea copacilor reflectată. Dar Soarele e cel care îi face să crească.

Uneori apa se evaporă si cade sub formă de ploaie. Atunci nici Soarele nu se vede si nu prea mai am chef de iesit cu salupa sau de plantat copaci. Atunci stau în casă si privesc picurii de ploaie cum ating apa. Astept să treacă, apoi curăt salupa si mă plimb din nou. Peisajul de după ploaie, văzut de pe salupă, e cel mai frumos. Se vede curcubeul – e minunat!

Sper să fie vreme bună de acum…

Acasă nu mai e acasă, când focul nu mai arde de mult, pereții sunt reci, casa e goală pentru că fiecare și-a luat partea lui…

Acasă nu mai e acasă când deschizi ușa cu teamă, când amintirile frumoase sunt prea departe.

Prețuiți familia!

Prețuiți credința și dragostea.

Prețuiți amintirile frumoase.

Prețuiți viața, timpul…

Prețuiți familia!

Furia te ajută să alergi zeci de kilometri fără antrenament, să înoți si să pedalezi mai mult decât ai face în alte condiții, te ajută să te ridici din pat când simți că viața nu mai are un rost (cel mai gresit si mai periculos gând dintre toate). Furia te ajută să cresti profesional într-un timp foarte scurt. Trezeste în tine o forță extraordinară care te ajută să învingi oboseala, să îți învingi fricile, îți dă putere să te schimbi radical, să renasti. Da, furia poate fi bună. Furia, nu agresivitatea, nu răutatea, nu răzbunarea. Doar furia…  ,,Mâniați-vă, dar nu păcătuiți!” (Efeseni 4:26)

Ce este, de fapt, furia?

Este o emoție puternică însoțită de schimbări la nivel biologic si psihologic: bătăile inimii accelerează iar tensiunea arterială, adrenalina si noradrenalina sunt, de asemenea, în crestere. Furia ne dă putere, ne ajută să ne apărăm atunci când suntem atacați. Furia e esențială pentru propria supraviețuire. Furia neexprimată poate cauza multe probleme: hipertensiune, depresie, comportament pasiv-agresiv.

Nici o emoție nu este bună sau rea în adevăratul sens al cuvântului. Fiecare dintre acestea au scopul de a ne proteja, de a ne hrăni, de a ne satisface nevoi.

Încerc să învăț să nu te mai iubesc…
Încerc să învăț si eu, fiindcă tu stii deja. Si nu credeam că voi ajunge vreodată să învăț asa ceva. Întotdeauna am învățat usor – am fost premiantă, acum sunt corigentă. Si-mi tot amân examenul final…
Învață-mă, te rog, tu stii deja.
Învață-mă să intru în casă fără să salut, să nu mă uit în ochii tăi când îți vorbesc, să nu îmi pese, să îți spun cu zâmbetul pe buze cuvinte care stiu că dor…
Învață-mă să mint: să te mint pe tine, să mă mint pe mine. Învață-mă să uit tot ce a fost frumos. Învață-mă să mă gândesc mai mult la mine. Mi-e tare greu, când m-am obisnuit să trăiesc doar pentru tine…
Învață-mă să-mi caut fericirea în altă parte – aceasta e cea mai grea parte a lecției.
Te rog, învață-mă să nu te mai iubesc…

Te urăsc… urăsc fiecare parte din tine, fiecare amprentă pe care o lasi…
Îți urăsc ochii, pentru că în ei citesc ,,esec”… îi urăsc pentru că au văzut prea multe si acum nu pot să mai vadă altceva.
Îți urăsc urechile, pentru că prin ele aud totul distorsionat, aud doar minciuni.
Îți urăsc gura pentru că nu stie să spună ce e frumos, nu stie să mângâie, nu stie să vorbească, nu stie să tacă…
Îți urăsc mâinile care caută întruna, răstoarnă, dau palme, în loc ca palmele să se unească în rugăciune, în loc să adune…
Îți urăsc picioarele strâmbe care stau când trebuie să fugă si fug când trebuie să stea si tremură de frică…
Te urăsc pentru că simți prea mult, dar nu simți nimic; gândesti prea mult, dar nu stii nimic; vezi prea multe dar esti oarbă; auzi prea multe dar esti surdă; vorbesti prea mult si nimeni nu te înțelege… Nici măcar eu…
Oare ce e ura?
Îți urăsc numele pentru că e o mare minciună.
Îți urăsc mintea pentru că nu poate să înțeleagă, nu poate să astepte, nu poate să se oprească… si râde, si e atât de gălăgioasă, atât de rea, atât de greu de suportat…
Te urăsc si as vrea să nu te mai văd, să nu te mai aud, să nu te mai ating, să nu îți mai simt inima cum bate în mine, să nu îți mai aud gândurile care nu îmi dau voie să dorm, nu îmi dau voie să visez, nu îmi dau voie să învăț, să trăiesc, să iubesc… Nu mă lasă să fiu eu!
O… cât as vrea să pleci departe…
Dar, dacă mă gândesc mai bine, chiar dacă te urăsc din tot sufletul meu, înafară de tine nu mai am pe nimeni… Asa că, pleacă… dar ia-mă cu tine!
Oare ce este ura?