Linistea e un punct
Tăcerea e o virgulă

Dragostea e un punct
Pasiunea e o virgulă

Libertatea e un punct
dreptatea e o virgulă

Tu esti un punct
Eu sunt o linie

Câți ani ai?

6 primăveri,

10 veri,

9 toamne

9 ierni,

 

Cine ești?

Ele,

Ea,

Ele,

Eu,

 

Ce faci?

Enumăr

și număr…

Sunt o nesuferită.

Mă cert

cu mine

În toți.

 

Nu mă luați în seamă

Sunt doar un clovn.

Joc câte-un rol

în fiecare, altul.

 

Joc singură.

Să pierd doar eu.

Și pierd doar eu.

Și dacă se termină cuvintele?

N-oi apuca să plâng artistic…

Cu cifre sau litere de-o șchioapă

și cine știe dacă n-o fi mai bine…

 

Am pus copilăria și visele mele deoparte, pentru un timp. Doar așa… să nu se uzeze. De mică am învățat să fac economie. Am pus și naftalină ca moliile să nu se atingă de ele.

La început, deschideam destul de des dulapul, îmbrăcam visele, încălțam copilăria și porneam la drum. Apoi am început, tot mai des, să le las acasă, nu pentru că uitam de ele, ci pentru că voiam să fac impresie bună, să port și alte haine, mai la modă.

La modă erau atunci hainele de unică folosință, toate originale, de la o firmă foarte cunoscută: „Carpe Diem!”. E drept că erau cam scumpe, mai ales că trebuia să fie diferite de ale celorlalți.

Voiam, de asemenea să îmi mai schimb și încălțămintea. Copilăria îmi era prea comodă și mi se potrivea prea mult. Era la modă să încerci să fii altfel, așa că mi-am luat o altă încălțăminte, de om mare. Mă cam dureau picioarele și am cam pierdut obiceiul să țopăi de bucurie când auzeam o veste bună sau să sar cu încredere peste obstacolele care îmi apăreau în cale. Mi-era frică să nu se julească. Și ce-ar fi zis alții dacă m-ar fi văzut țopăind? Era la modă să faci impresie bună, chiar dacă mai făceai câte un mic compromis.

Și tot așa, plecam devreme cu noile mele haine și cu încălțămintea de om mare și mă întorceam târziu. Apoi nu m-am mai întors o vreme.

Acum aș vrea să mai îmbrac o dată haina veche a viselor și să încalț copilăria, dar nu a mai rămas nimic din ele, doar amintirea.

Și m-am trezit fără vise, dar și fără copilărie…

 

Era iarnă în sufletul meu.

Se-auzea pe omăt scârțâit de bocanci.

Se călca fără milă pe sufletul meu,

Se călca cu bocanci.

 

Le-am spus să nu intre-ncălțați,

dar nu m-au ascultat.

Pe omătul din sufletul meu,

Doar tu ai intrat descălțat.

 

Ți-am pus lacrimile-mi în suflet să simți cum mă doare iubirea ce-ți port,

dar ai plecat devreme și te-ai întors târziu.

A doua zi la fel și tot așa…

Și am rămas să-mi număr lacrimile lipsă.

 

Apoi nu te-ai întors devreme, nici târziu,

doar ai plecat.

 

Și am rămas fără lacrimi,

dar și fără suflet.

 

 

 

 

Mulțimea mă-nconjoară, mă absoarbe, mă poartă aproape fără să vreau pe coridoarele lungi și întunecate. Zgomotul ritmic al pașilor și frânturi de cuvinte amplificate de pereții reci curg monoton peste tânguielile nenorociților, opriți din loc în loc să cerșească milă. În timp ce înaintez cu greu în înghesuiala mulțumii, mă cuprinde un simțământ ciudat. Mă simt singură, înfricoșător de singură…

Observ că ceilalți nu mă văd, nici măcar nu mă împing la o parte, ci trec peste mine, ca și cum n-aș exista. Încerc să mă regăsesc și strig: „Cine sunt eu?” Dar nimeni nu-mi răspunde. Numeni nu mă aude. Încerc să aflu singură răspunsul.

Deschid o ușă. „Aici sunt oameni fericiți”, îmi spun. Mă-apropii. O amețeală mă cuprinde și fumul mă face să plutesc. E-o muzică asurzitoare și nu mai pot să ies. Mă uit din nou la ei și-atunci observ că ei n-au cunoscut de fapt vreodată fericirea. Am înțeles: aici nu este locul meu. Încerc să ies dar singură nu pot. O mână mi se-ntinde, mă scoate și dispare.

Deschid o altă ușă. O mulțime de cărți noi, frumos copertate mă îndeamnă să le deschid. Citesc. Iau carte după carte. Dar nu mă regăsesc și înțeleg că sunt un Nimeni.

Mă întorc spre lacustra gândurilor mele care mă așteaptă. Dar, stai! Sunt două uși pe care n-am intrat. Mai are rost? M-am hotărât să-ncerc și intru. Și cred că am găsit, în sfârșit, ceea ce căutam. Sunt doi oameni. Îi cunoscu de mult. Alerg spre ei, dar ei nu mă observă. Sunt ocupați. Și-am înțeles că nici aici nu este loc și pentru mine.

Mai am o ușă de-ncercat. Oare mai am speranță? Dar ce am de pierdut? Deschid. E întuneric. Nimic în cameră. Dau să ies și atunci o văd: o Biblie plină de praf aruncată pe podea. O iau, o șterg… Dar cine-o aruncase? Am auzit că e o carte sfântă. O carte sfântă… ce nu e pentru mine. Un păcătos ca mine nu poate s-o-nțeleagă. Eu sunt un Nimeni… Dar o deschid și iată: văd o cruce. Pe ea, un om ce moare. Și e nevinovat. O știu. Nu Îl cunosc, dar văd asta în ochii Lui. Se uită la mine… și plânge.

A dispărut. Doar lacrimile Lui au mai rămas. Le-adun în palme, le privesc și, în sfârșit, mă regăsesc. Văd chipul meu; sunt eu, chiar eu. Și înțeleg atunci că sunt un Cineva. Sunt valoroasă-n ochii Lui.

Am căutat și am găsit. Și voi rămâne aici… pentru veșnicie.

16.02.2003

Tată, știu că mă aștepți. Sunt în drum spre casă. Mai coboară-mi puțin în suflet și aprinde lumina, căci s-a făcut cam întuneric, dar aprinde-o încet, te rog, să nu me sperii de mine prea rău… Te rog, mai pune puțină lumină și în lampă și dă-i mâinii mele putere să o țină cât mai sus, la vedere. Am auzit că singură nu pot intra în casă.

Și, încă puțin te mai rețin, încă ceva: zdrențele de pe mine mă cam încurcă. Iartă-mă că le-am preferat în schimbul hainei pe care Tu mi-ai dat-o. Am crezut că sunt mai practice.

Dă-mi, te rog, haina albă înapoi!

 

Eu mai rămân cu ochii prinși de stele

și dorm visând, cu capul pe lună

iar cerul e în brațele mele.

Stelele fierbinți și moi se sting tăcute în palme.

Îți amintești de mine?