Sunt o ființă gânditoare.

În gândul meu pot să cuprind Pământul mare

și universul e un punct în mintea mea,

deși e infinit,

deși n-a fost văzut de nimenea.

N-am pace…

Mă tem și sper și ard și sunt de gheață.

Nimic nu am și-o viață strâng în brațe.

Lupt obosit și nu-i nimic în jurul meu.

Sunt rece, dar sunt caldă,

vorbesc, dar tac.

Liniștea țipă și nu mă lasă-n pace.

Văd fără ochi, aud fără urechi

și râd plângând.

Aș vrea să fiu un fir de praf

ca cea mai slabă adiere să mă aducă spre tine:

praf de dragoste, praf de nimic

praf nevăzut, praf nesimțit.

Mă vei lua în palme, mă vei simți aproape,

suflarea ta mă va trezi la viață.

Trenul albastru cu roți gri și geamuri deschise

e plin de oameni, de gânduri și de vise.

El taie cu furie din corpul nopții grele

și-ndurerat aerul geme.

Vorbele mă prind ca niște cârlige

și nu mă lasă să mă-nalț.

M-am ridicat.

Însoțitorii mei au adormit.

E târziu

Vântul fuge de mână cu fereastra mea.

Se îndreaptă spre sărutul cerului dat pământului.

Luna despletită-n stele

privește-mbrățișată de-ntuneric

cântecul roților ce dansează cu șinele.

Sălciile înveșmântate-n noapte

petrec undele de iluzii ude ale apei tremurânde

până la mare.

Începe să se facă zi.

 

Cartea stătea deschisă în așteptarea unei gări.

E aproape, e foarte aproape.

Dar ceilalți dorm și parcă

doar eu sunt în picioare.

Încerc să îi trezesc.

Vreau să le spun că nu mai este mult.

Gara e foarte-aproape!

Ei nu mă văd și-ncep să strig.

Dar ei nu vor să se trezească.

E târziu.

 

Mă uit la mine și nu-mi vine să cred…

Cum pot să îi trezesc pe ceilalți

când tocmai eu sunt cel ce doarme?

 

Un tren albastru cu roți gri și geamuri deschise

e plin de oameni, de gânduri și de vise.

El taie cu furie din corpul nopții grele

și-ndurerat aerul geme…

Mă bucur de nimic

că e nimic și nu-i mai mult

și n-am de gând să-ți dau

nimic mai mult decât nimic.