Trenul albastru cu roți gri și geamuri deschise
e plin de oameni, de gânduri și de vise.
El taie cu furie din corpul nopții grele
și-ndurerat aerul geme.
Vorbele mă prind ca niște cârlige
și nu mă lasă să mă-nalț.
M-am ridicat.
Însoțitorii mei au adormit.
E târziu
Vântul fuge de mână cu fereastra mea.
Se îndreaptă spre sărutul cerului dat pământului.
Luna despletită-n stele
privește-mbrățișată de-ntuneric
cântecul roților ce dansează cu șinele.
Sălciile înveșmântate-n noapte
petrec undele de iluzii ude ale apei tremurânde
până la mare.
Începe să se facă zi.
Cartea stătea deschisă în așteptarea unei gări.
E aproape, e foarte aproape.
Dar ceilalți dorm și parcă
doar eu sunt în picioare.
Încerc să îi trezesc.
Vreau să le spun că nu mai este mult.
Gara e foarte-aproape!
Ei nu mă văd și-ncep să strig.
Dar ei nu vor să se trezească.
E târziu.
Mă uit la mine și nu-mi vine să cred…
Cum pot să îi trezesc pe ceilalți
când tocmai eu sunt cel ce doarme?
Un tren albastru cu roți gri și geamuri deschise
e plin de oameni, de gânduri și de vise.
El taie cu furie din corpul nopții grele
și-ndurerat aerul geme…
Lasă un răspuns
Vrei sa ne lasi un comentariu?Simte-te liber sa o faci!