Trenul albastru cu roți gri și geamuri deschise

e plin de oameni, de gânduri și de vise.

El taie cu furie din corpul nopții grele

și-ndurerat aerul geme.

Vorbele mă prind ca niște cârlige

și nu mă lasă să mă-nalț.

M-am ridicat.

Însoțitorii mei au adormit.

E târziu

Vântul fuge de mână cu fereastra mea.

Se îndreaptă spre sărutul cerului dat pământului.

Luna despletită-n stele

privește-mbrățișată de-ntuneric

cântecul roților ce dansează cu șinele.

Sălciile înveșmântate-n noapte

petrec undele de iluzii ude ale apei tremurânde

până la mare.

Începe să se facă zi.

 

Cartea stătea deschisă în așteptarea unei gări.

E aproape, e foarte aproape.

Dar ceilalți dorm și parcă

doar eu sunt în picioare.

Încerc să îi trezesc.

Vreau să le spun că nu mai este mult.

Gara e foarte-aproape!

Ei nu mă văd și-ncep să strig.

Dar ei nu vor să se trezească.

E târziu.

 

Mă uit la mine și nu-mi vine să cred…

Cum pot să îi trezesc pe ceilalți

când tocmai eu sunt cel ce doarme?

 

Un tren albastru cu roți gri și geamuri deschise

e plin de oameni, de gânduri și de vise.

El taie cu furie din corpul nopții grele

și-ndurerat aerul geme…

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Vrei sa ne lasi un comentariu?
Simte-te liber sa o faci!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *