Ceartă

Sunt o nesuferită.

Mă cert

cu mine

În toți.

 

Nu mă luați în seamă

Sunt doar un clovn.

Joc câte-un rol

în fiecare, altul.

 

Joc singură.

Să pierd doar eu.

Și pierd doar eu.

Nu spune niciodată „Nu se poate!”

Era în primăvara anului 2016. De două luni încercam să învăț o fetiță cu autism și hipoacuzie profundă să facă schimbul de imagine cu obiectul dorit, prima fază din învățarea unui sistem alternativ de comunicare. Mă înscrisesem la un curs de formare în special pentru a o ajuta pe ea. Avea 9 ani și nu își putea comunica nici măcar nevoile de bază, avea mereu răni sângerânde pe mână pentru că, mușcatul mâinilor devenise singurul mod al ei de a comunica. Așa că am venit foarte entuziasmată de la curs, hotărâtă să o învăț să comunice prin imagini. Trecuseră două luni de când în fiecare zi făceam același lucru – mama în spatele ei, eu în față cu un obiect preferat în mână și ea trebuia doar să îmi dea imaginea ca să îl primească, dar nu o făcea fără ajutor. Într-o zi, o zi pe care o voi păstra toată viața în minte, i-am spus mamei că vom mai încerca puțin și dacă nu reușește, vom renunța și vom căuta și încerca un alt sistem de comunicare. În acea zi, ca și cum m-ar fi auzit, fetița a luat singură imaginea și mi-a pus-o în mână. Am plâns. E atât de multă emoție în acele momente, încât nu se poate exprima în cuvinte. Atunci am început să învăț lecția: „Nu spune niciodată  <Nu se poate!>”. Apoi a învățat să caute imaginile dorite în caiet, să facă propoziții, să vină de la distanță și să ne arate ce vrea. Mai aud de la mama ei că într-o zi a mers singură dintr-o cameră în alta sau că a pus dopul la vană și toate aceste vești parcă îmi dau aripi.

Un alt băiat, adolescent de fapt, anul trecut se juca de-a polițistul, ca un copil de 5 ani. Și acum vorbim despre drepturile copilului care nu sunt respectate, despre un coleg care îl supără la școală, despre cum se simte el pentru că merge cu însoțitor la școală, despre gânduri și emoții ale lui și ale celorlalți. Din nou aceeași lecție: „Nu spune niciodată  <Nu se poate!>”.

Aș putea să vă povestesc despre un băiat cu paralizie cerebrală și deficiență mintală care îmi arată în biblioteca din clasă Biblia pentru copii, pentru că vrea să îi citesc din ea și după ce îi citesc despre vindecarea paraliticului, el se uită spre mine și, cu mișcarea lui greoaie arată spre el. Aș putea să vă povestesc despre un copil hiperactiv care putea să stea pe scăunel la grădiniță 2 secunde și după 6 luni stătea 40 de minute, despre un acel copil care a spus prima dată „mama” la 6 ani, sau despre adolescentul non-verbal, pe care l-am cunoscut de curând, și care are un blog și scrie extraordinar despre emoții, despre intențiile oamenilor, despre perseverență, despre relații, despre credință. Are autism.

Înțelegeți acum de ce îmi place meseria mea? Pentru că înseamnă pasiune, descoperire, dezvoltare, perseverență. Da, e foarte multă muncă în spatele acestor experiențe. Nu munca noastră, a terapeuților, ci munca părinților și, în special, a copilului. E o continuă căutare a acelui potențial care de fiecare dată se ascunde foarte bine și ne surprinde când nu ne așteptăm. Așa că, nu, nu mă iau după teste psihologice. Sunt bune pentru a ne arăta de unde să pornim, dar în nici un caz pentru a ne arăta până unde să mergem. Când aud terapeuți care spun „Are retard. Doar atâta poate.”, care glumesc pe seama copiilor cu dizabilități, care lucrează după intuiția sau experiența lor, terapeuți de care trebuie să tragi, trebuie să le dai totul pe tavă, pe care trebuie să îi motivezi… cu bani, mă întristează foarte mult. Rolul nostru e acela de a motiva, de a căuta informații, de a ne forma continu, de a încerca, de a recunoaște când greșim și de a schimba, de a colabora, de a sparge un obiectiv în atâtea bucăți încât după ce punem bucată cu bucată la un loc, să formăm împreună un vas mai frumos decât cel inițial. Rolul nostru e acela de a săpa cot la cot cu părinții și de a-i motiva să sape în continuare atunci când obosesc. Nu, nu e vorba despre așteptări și speranțe. Este vorba despre a scoate ceea ce e mai bun, astăzi. Și mâine la fel. Și poimâine la fel…

„Bringing out the best în people” – despre asta este vorba în terapie. SE POATE!

Viața mea se luminează – Nichita Stănescu
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

Oprește-te!

Nu s-a schimbat nimic. Aceeași istorie, aceleași greșeli. Aceleași slăbiciuni, aceleași lecții. Păcate care se repetă din generație în generație. Prejudecăți care curg pe aceeași vale, în aceeași direcție, peste aceleași pietre, între aceleași maluri…

Oprește-te!

Oprește-te și uită-te la tine, chiar dacă nu-ți place ce vezi. Ascultă-ți gândurile. Întoarce-te la momentul când ai învățat să mergi și gândește fiecare pas. Mersul a devenit automat și s-a transformat în alergare. Uneori doar după ce te împiedici sau îți rupi piciorul vei reînvăța să mergi.

Oprește-te și uită-te în jur. Vei vedea dincolo de sisteme, dincolo de ierarhii, dincolo de haine, dincolo de nume – vei vedea oameni ca și tine, fiecare cu mersul lui, pe care nu vei putea să îl înțelegi oricât te-ai strădui și oricât de asemănător ar fi cu mersul tău. Nu le pune piedici, nu îi fugări, nu sta în drumul lor. Doar privește-i, ascultă-i și, dacă te invită, mergi alături o vreme. Nu va fi ușor, pentru că pasul lor e diferit și vei considera că e mai bine singur. Dar cu cât te vei îndepărta mai mult cu atât îți va fi mai greu. Pentru că mersul e în doi.

Oprește-te și uită-te în sus. E direcția în care vei vedea cel mai clar drumul. Și odată ce ochii tăi s-au obișnuit cu lumina, nu mai privi în jos. Nu vei vedea nimic, doar întuneric. Și vei călca greșit.

Refuz să alerg pe bandă, să slăbesc, doar ca să arăt mai bine. Am mersul meu, în ritmul meu și vreau să-nvăț să mă opresc. La timpul potrivit.

Şi tac… şi tac…

Câtă tristeţe e-ntr-un bob de grâu, că se opreşte pâinea din dospit,

Când lacrima din cer e ca un râu, pe fruntea unui înger urgisit!

Cât întuneric curge dintr-un gând încarcerat în frici şi nerăspuns,

Când întrebări sunt multe şi-n pământ nu mai e loc de noi îndeajuns!

 

Şi câtă-nsingurare ne-a pătruns prin sângele contaminat letal!

Şi totuşi ne plimbăm de jos în sus şi totuşi noi sperăm paradoxal,

Cu moartea înfrăţiţi, în joc barbar, că viaţa doar în vis ne-a mai rămas

Şi vom uita-n arestul glaciar, cum e să faci spre uşă primul pas.

 

Ce poate fi mai dureros şi crunt, să nu te poţi mişca în voia ta

Şi vitregit de rămas bun şi dor, să te-mpietreşti, să nu mai simţi nimic,

Să pui pe lacrimă şi inimă zăvor şi toate astea la un simplu clic.

 

Se scurg minutele într-o lentoare grea, precum în mica moarte, fără rost,

Între pereţii caselor de nea, pe unde primăvara n-a mai fost.

Poemele se bat cu pumnii-n piept, oprindu-şi respiraţia-ntr-un gest

Apocaliptic. Lângă el aştept să bată clopotele-ntr-un ecou funest.

 

Câtă tristeţe e între coperţi! Pe foi nescrise-o muză a murit

Şi nici măcar nu poţi să te mai ierţi, că scâncetele nu i-ai auzit,

Când liniştea domneşte în cuvânt, ca un blestem de viruşi fără leac

Şi n-am puteri să-i sap niciun mormânt şi n-am puteri să plâng şi

tac…şi tac…

 

Violetta Petre

Vești bune

Astăzi am avut privilegiul de a da o veste bună, așteptată de ani de zile, într-un moment în care a fost cea mai mare nevoie de ea. S-a ales cu lacrimi, bineînțeles.

Două persoane, una la un capăt al firului, una la celălalt, care simțeau aceeași bucurie, aceeași recunoștință, aceeași binecuvântare. Momente ca acesta aș vrea să le păstrez vii, să le pun cu grijă într-un cufăr al amintirilor, să nu se stingă niciodată. Nu sunt dese astfel de experiențe, poate tocmai de aceea au o altă intensitate.

Dacă viața ar fi plină doar de vești bune, oare ne-ar mai bucura ele? Ne-ar mai face să plângem de fericire? Unde strălucește mai tare o perlă? Într-un cufăr plin de perle sau între pietre fără valoare, în nisip? Când e mai valoroasă? Când ai un buzunar plin de perle, când o găsești la tot pasul sau când o cauți ani de zile, când trebuie să înoți, să te scufunzi, să deschizi scoică după scoică pentru a o găsi?

Aceasta e frumusețea vieții. Aceasta e frumusețea suferinței. Aceasta e frumusețea bolii. Aceasta e frumusețea despărțirii. Aceasta e frumusețea neajunsurilor. Toate acestea dau strălucire veștilor bune.

Despre pedepsele din viața noastră

Vă voi prezenta pedeapsa într-un mod poate diferit de ceea ce știați până acum.

Vi s-a întâmplat vreodată să vă loviți la degetul mare de la picior în timp ce mergeați prea repede printr-o cameră întunecată pentru ca apoi să mergeți foarte încet până ați ajuns să aprindeți lumina? Vi s-a întâmplat să pierdeți un telefon iar la următorul telefon să fiți mult mai atenți? Dacă da, atunci ați ”beneficiat” de pedeapsă. A învăța din consecințele care au produs o senzație de disconfort sau o pierdere, are valoarea de supraviețuire pentru organismul uman și pentru specii, în general. Din fericire, nu trebuie să ne lovim foarte des pentru a învăța să nu mergem repede pe întuneric sau să pierdem multe telefoane pentru a învăța să avem grijă de ele.

Pedepsirea este un fenomen natural care apare de multe ori ca și o consecință naturală a comportamentelor. Ea poate însă ridica multe controverse, în special pentru că nu e înțeleasă corect sau e aplicată greșit. Unul dintre sensurile comune ale pedepsirii este aplicarea consecințelor aversive – cum ar fi durerea fizică, psihologică sau pierderea privilegiilor – pentru ca persoana care s-a comportat necorespunzător să învețe o lecție și să nu mai repete respectivul comportament. Pedepsirea hotărâtă de un sistem juridic, cum ar fi timpul petrecut în închisoare și amenzile, este deseori considerată un proces prin care infractorii condamnați trebuie să își plătească datoriile față de societate. Însă aceste noțiuni comune și legale ale pedepsirii, deși au diferite niveluri de validitate în propriul context, au prea puțin de-a face cu un principiu al comportamentului.

Din punct de vedere al științelor comportamentale, pedepsirea este efectul pe care o schimbare în mediu îl are asupra unui comportament, acest comportament scăzând în intensitate sau în frecvență în viitor. Deci pedeapsa nu are nici o legătură cu intenția celui care pedepsește, ci cu efectul asupra comportamentului celui ,,pedepsit”. Dacă un comportament scade în frecvență atunci vorbim de pedeapsă.

Nu spun că pedeapsa e bună sau rea. Pedeapsa pur și simplu există în mediu și, cu cât suntem mai conștienți de acest efect, cu atât ne putem controla mai bine comportamentul. Pedeapsă este și atunci când un copil se oferă să dea cu aspiratorul și părintele îi spune că nu se descurcă (acel copil probabil nu se va mai oferi să dea cu aspiratorul). Pedeapsă poate să fie faptul că prietenii fac o glumă în legătură cu îmbăcămintea unui adolescent (probabil acel adolescent nu va mai purta acele haine). Pedeapsă poate fi când suni un prieten cu care nu ai vorbit de mult și acesta îți dă de înțeles că l-ai deranjat (nu îl vei mai suna atât de des). Pedeapsă poate fi atunci când soțul spală vasele și soția îi spune că nu le-a spălat bine (nu știu de câte ori va mai spăla vasele acel soț). Pedeapsă poate fi când copilul aleargă să te îmbățișeze și tu îl cerți că îți strică părul, când un elev răspunde bine pentru că s-a pregătit și profesorul îi spune că a copiat. Și lista poate continua.

Pedeapsa ne învață să nu mai repetăm ceea ce ne-a făcut, într-un fel, rău, dar nu ne învață ce ar trebui să facem (aici intra în rol recompensa, un alt termen care, de cele mai multe ori, nu e înțeles corect). În plus, pedeapsa are multe riscuri: reacții emoționale nedorite, comportamente agresive, comportamente de scăpare și evitare, creșterea ratei de apariție a comportamentului pedepsit în alte condiții fără pedepsire, preluarea modelului de la cel care pedepsește. Suntem familiarizați cu exemplul părintelui care, în timp ce lovește copilul, spune: ,,Asta te va învăța minte să nu îți mai lovești colegii de joacă!” Din nefericire, copilul s-ar putea să fie mai degrabă înclinat să copieze acțiunile părintelui și nu cuvintele sale.

Un alt efect este faptul că efectul pedepsirii poate fi o recompensă pentru cel care pedepsește. De exemplu, dacă un părinte strigă la copil și copilul se oprește din plâns, părintele va continua să strige în viitor pentru că a obținut ceea ce a vrut, în acest fel oprirea din plâns a copilului a devenit o recompensă pentru comportamentul de a striga al părintelui.

Și așa ne tot putem ”juca” de-a pedeapsa și recompensa. Sunt multe de spus, nu e un subiect ușor, dar e bine să știm.

Învățământ american vs. învățământ românesc

Am privilegiul de a cunoaste, chiar daca de la distanta, un sistem de invatamant american si de a colabora cu un supervizor din SUA. E imposibil sa nu compari si stiu ca sunt multe variabile care influenteaza aceste diferente care exista. Dar imi dau seama cat de diferiti suntem noi, ca mentalitate, ca atitudine, in relatie cu ceilalti. Cat de critici, aroganti, invidiosi si egoisti suntem, toti (inclusiv eu). Si asta pentru ca nu avem incredere in ceea ce stim, in ceea ce facem si avem nevoie mereu sa demonstram ca avem dreptate. A, le au si ei pe ale lor, sunt convinsa. Dar probabil „traumele” prin care noi am trecut ca popor, chiar daca ne-au facut mai puternici, ne-au facut si mai agresivi si ne-au format niste mecanisme de apărare foarte nesănătoase.

Cateva diferente pe care le-am vazut si care m-au pus pe ganduri sunt: stiu sa asculte fără a se grăbi să judece, nu le este rusine sa recunoasca cand gresesc sau nu stiu ceva, se fac vulnerabili fără teama de a fi judecati, nu cauta sa impresioneze prin performanta, nu concurează în orice aspect cu ceilalți, nu critică ci mai degraba incurajează. Un exemplu care imi vine în minte este: daca in România am un blocaj de fiecare dată când vorbesc limba engleză si mi-e teama sa nu gresesc, cu ei nu am nici o problema, sunt tratata ca si cum as fi de-a lor.

In ceea ce priveste sistemul de invatamant, acolo am invatat cum sa invat, să pun intrebari, sa impartasesc informatii, sa invat de la colegii mei. Toti se comporta ca si cum ar fi egali si exista un respect reciproc. Profesorul este de multe ori contrazis si reactioneaza foarte ok, invata alaturi de studenti, face tot posibilul sa te ajute sa cresti, iti raspunde imediat la intrebari. Calificativele nu se dau doar pe testari, care si acelea sunt foarte diferite, ci se dau pentru calitatea intrebarilor pe care le pui ca student, pentru implicarea ta activa in cadrul cursului si aceste lucruri primează. Esti mereu trimis sa cauti informatii in alta parte, sa citesti, sa practici ceea ce ai invatat, sa iei date, să îți bazezi părerea pe dovezi. Primesti doar un start, in rest trebuie sa muncesti singur. Cel mai greu mi-a fost la inceput să ma obisnuiesc ca nu mi se ofera totul pe tava si informatiile trebuie sa le caut, să gasesc intrebari bune si sa am curajul sa impartasesc tuturor temele mele fara frica de a gresi. Studentii sunt invatati că atât cât investesc in acea formare, atât vor câștiga. De asta depinde tot. Fiecare concurează cu el insuși.

Pentru mine, cea mai mare diferenta este că în România mă astept mereu să fiu taxată pentru ceea ce spun sau fac, în schimb, in relatie cu ei, nu se intampla asta.

Cu toate acestea îmi iubesc țara și nu aș pleca. Respect fiecare autoritate și îmi respect profesorii de la care am avut și am foarte multe de învățat. Știu că vom crește cu toții la un moment dat. Însă când mă gândesc la copilul meu, care a intrat deja pe acest drum, aș dori să creștem mai repede.

 

Vrem dreptate!

Oamenii judecă dreptatea din prisma drepturilor și a privilegiilor proprii. Ei nu judecă dreptatea în sine. Nici un om, fie el cel mai înțelept, cel mai bun judecător, cel mai mare cunoscător, nu poate face dreptate, pentru că nu cunoaște decât o parte a realității, partea la care el are accces.

Ne doare nedreptatea și o vedem mai ales când noi suntem cei care pierdem, iar alții câștigă. Puțini sunt cei care văd nedreptatea când ei câștigă și alții pierd. Câștigul îl merităm, însă pierderea e o nedreptate.

Pe noi ne doare nedreptatea adusă nouă sau celor asemenea nouă. Și încercăm să ne facem dreptate indiferent de costuri. Important e să fim noi câștigători. Pentru că merităm.

Ooo, mai sunt și unii care se consideră un fel de judecători, zei atotștiutori, și încearcă să facă dreptate acolo unde nu sunt invitați, nici doriți.

Ne bucurăm, ne simțim eliberați atunci când îi condamnăm pe alții, unii suntem gata să ucidem pe aproapele nostru pentru a face dreptate.

Dar poate omul să facă dreptate? Știe omul ce e în sufletul celui mai mare păcătos? Care e istoria lui de viață? Care e istoria familiei din care provine? Știe el de câte ori viața l-a doborât la pământ, de câte ori s-a ridicat, i-a citit cineva frământările, i-a simțit cineva trăirile?

Da, există legi care trebuie respectate și dacă legile nu sunt suficiente pentru a asigura pacea și siguranța, acestea trebuie îmbunătățite. Există prețuri care trebuie plătite și consecințe care trebuie trăite.

Dar cine suntem noi, ca să vorbim despre dreptate?

Minciună

Trăim înconjurați de minciună… Avem mai multă cunoștință decât orice altă generație de dinaintea noastră, oricine are acces foarte ușor la informații, avem în spate o istorie și o cultură care au fost clădite cu multe sacrificii, avem știința care a evoluat atât de mult, încât nu mai ținem pasul cu ea… le avem pe toate gratis, fără a face vreun efort. Cu toate acestea suntem generația cel mai mult manipulată și cei care căutăm cel mai puțin adevărul.

Fiecare firmă își promovează produsele, medicii și psihologii își promovează serviciile. Școliile își promovează profesorii și cursurile. Bisericile își promovează doctrina. Cine mai face cu adevărat bine? Cine mai este sincer?

Viața mea pe Facebook  este perfectă. Sunt ,,frumoasă”, ,,puternică”, ,,mamă model”, ,,super-femeie”, am în față o carieră strălucită și am sute de prieteni 🙂 Uneori prefer să mă uit pe facebook, decât în oglindă. Și, da, la fel ca ceilalți, am și eu un filtru. Postez ceea ce vreau ca alții să vadă despre mine, sau ceea ce eu cred ar trebui să promovez, doar trebuie să țin pasul cu cei 500 de prieteni ai mei, plus încă 200 de urmăritori. Nu facem toți la fel? Dar cine sunt eu atunci când nu mă vede nimeni?

Sunt doar eu, cea adevărată: nici prea frumoasă, deloc puternică, o mamă imperfectă, cu teamă de viitor, cu vise, eșecuri, dar cu resurse pe care le numesc binecuvântări. Sunt cea care încearcă, eșuează, încearcă din nou, uneori renunță și apoi regretă că a renunțat prea repede, alteori reușește ceea ce își propune. Sunt cea care încă mai crede că fiecare om e bun și frumos la suflet, că un comportament sau o experiență trăită nu ne definește, că nimic nu e întâmplător și că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi.

Dincolo de profiluri luminoase și atractive, dincolo de titlurile pe care le avem, dincolo de instituțiile pe care le reprezentăm și cu care ne identificăm, dincolo de comunitățile din care facem parte, suntem noi, cei adevărați. Cei de care de multe ori ne temem, sau cei de care ne e uneori rușine.

Adevărul nu este ceea ce încercăm să afișăm, ci e ceea ce rămâne atunci când nimeni nu e lângă noi.