Nu spune niciodată „Nu se poate!”

Era în primăvara anului 2016. De două luni încercam să învăț o fetiță cu autism și hipoacuzie profundă să facă schimbul de imagine cu obiectul dorit, prima fază din învățarea unui sistem alternativ de comunicare. Mă înscrisesem la un curs de formare în special pentru a o ajuta pe ea. Avea 9 ani și nu își putea comunica nici măcar nevoile de bază, avea mereu răni sângerânde pe mână pentru că, mușcatul mâinilor devenise singurul mod al ei de a comunica. Așa că am venit foarte entuziasmată de la curs, hotărâtă să o învăț să comunice prin imagini. Trecuseră două luni de când în fiecare zi făceam același lucru – mama în spatele ei, eu în față cu un obiect preferat în mână și ea trebuia doar să îmi dea imaginea ca să îl primească, dar nu o făcea fără ajutor. Într-o zi, o zi pe care o voi păstra toată viața în minte, i-am spus mamei că vom mai încerca puțin și dacă nu reușește, vom renunța și vom căuta și încerca un alt sistem de comunicare. În acea zi, ca și cum m-ar fi auzit, fetița a luat singură imaginea și mi-a pus-o în mână. Am plâns. E atât de multă emoție în acele momente, încât nu se poate exprima în cuvinte. Atunci am început să învăț lecția: „Nu spune niciodată  <Nu se poate!>”. Apoi a învățat să caute imaginile dorite în caiet, să facă propoziții, să vină de la distanță și să ne arate ce vrea. Mai aud de la mama ei că într-o zi a mers singură dintr-o cameră în alta sau că a pus dopul la vană și toate aceste vești parcă îmi dau aripi.

Un alt băiat, adolescent de fapt, anul trecut se juca de-a polițistul, ca un copil de 5 ani. Și acum vorbim despre drepturile copilului care nu sunt respectate, despre un coleg care îl supără la școală, despre cum se simte el pentru că merge cu însoțitor la școală, despre gânduri și emoții ale lui și ale celorlalți. Din nou aceeași lecție: „Nu spune niciodată  <Nu se poate!>”.

Aș putea să vă povestesc despre un băiat cu paralizie cerebrală și deficiență mintală care îmi arată în biblioteca din clasă Biblia pentru copii, pentru că vrea să îi citesc din ea și după ce îi citesc despre vindecarea paraliticului, el se uită spre mine și, cu mișcarea lui greoaie arată spre el. Aș putea să vă povestesc despre un copil hiperactiv care putea să stea pe scăunel la grădiniță 2 secunde și după 6 luni stătea 40 de minute, despre un acel copil care a spus prima dată „mama” la 6 ani, sau despre adolescentul non-verbal, pe care l-am cunoscut de curând, și care are un blog și scrie extraordinar despre emoții, despre intențiile oamenilor, despre perseverență, despre relații, despre credință. Are autism.

Înțelegeți acum de ce îmi place meseria mea? Pentru că înseamnă pasiune, descoperire, dezvoltare, perseverență. Da, e foarte multă muncă în spatele acestor experiențe. Nu munca noastră, a terapeuților, ci munca părinților și, în special, a copilului. E o continuă căutare a acelui potențial care de fiecare dată se ascunde foarte bine și ne surprinde când nu ne așteptăm. Așa că, nu, nu mă iau după teste psihologice. Sunt bune pentru a ne arăta de unde să pornim, dar în nici un caz pentru a ne arăta până unde să mergem. Când aud terapeuți care spun „Are retard. Doar atâta poate.”, care glumesc pe seama copiilor cu dizabilități, care lucrează după intuiția sau experiența lor, terapeuți de care trebuie să tragi, trebuie să le dai totul pe tavă, pe care trebuie să îi motivezi… cu bani, mă întristează foarte mult. Rolul nostru e acela de a motiva, de a căuta informații, de a ne forma continu, de a încerca, de a recunoaște când greșim și de a schimba, de a colabora, de a sparge un obiectiv în atâtea bucăți încât după ce punem bucată cu bucată la un loc, să formăm împreună un vas mai frumos decât cel inițial. Rolul nostru e acela de a săpa cot la cot cu părinții și de a-i motiva să sape în continuare atunci când obosesc. Nu, nu e vorba despre așteptări și speranțe. Este vorba despre a scoate ceea ce e mai bun, astăzi. Și mâine la fel. Și poimâine la fel…

„Bringing out the best în people” – despre asta este vorba în terapie. SE POATE!