Mulțimea mă-nconjoară, mă absoarbe, mă poartă aproape fără să vreau pe coridoarele lungi și întunecate. Zgomotul ritmic al pașilor și frânturi de cuvinte amplificate de pereții reci curg monoton peste tânguielile nenorociților, opriți din loc în loc să cerșească milă. În timp ce înaintez cu greu în înghesuiala mulțumii, mă cuprinde un simțământ ciudat. Mă simt singură, înfricoșător de singură…

Observ că ceilalți nu mă văd, nici măcar nu mă împing la o parte, ci trec peste mine, ca și cum n-aș exista. Încerc să mă regăsesc și strig: „Cine sunt eu?” Dar nimeni nu-mi răspunde. Numeni nu mă aude. Încerc să aflu singură răspunsul.

Deschid o ușă. „Aici sunt oameni fericiți”, îmi spun. Mă-apropii. O amețeală mă cuprinde și fumul mă face să plutesc. E-o muzică asurzitoare și nu mai pot să ies. Mă uit din nou la ei și-atunci observ că ei n-au cunoscut de fapt vreodată fericirea. Am înțeles: aici nu este locul meu. Încerc să ies dar singură nu pot. O mână mi se-ntinde, mă scoate și dispare.

Deschid o altă ușă. O mulțime de cărți noi, frumos copertate mă îndeamnă să le deschid. Citesc. Iau carte după carte. Dar nu mă regăsesc și înțeleg că sunt un Nimeni.

Mă întorc spre lacustra gândurilor mele care mă așteaptă. Dar, stai! Sunt două uși pe care n-am intrat. Mai are rost? M-am hotărât să-ncerc și intru. Și cred că am găsit, în sfârșit, ceea ce căutam. Sunt doi oameni. Îi cunoscu de mult. Alerg spre ei, dar ei nu mă observă. Sunt ocupați. Și-am înțeles că nici aici nu este loc și pentru mine.

Mai am o ușă de-ncercat. Oare mai am speranță? Dar ce am de pierdut? Deschid. E întuneric. Nimic în cameră. Dau să ies și atunci o văd: o Biblie plină de praf aruncată pe podea. O iau, o șterg… Dar cine-o aruncase? Am auzit că e o carte sfântă. O carte sfântă… ce nu e pentru mine. Un păcătos ca mine nu poate s-o-nțeleagă. Eu sunt un Nimeni… Dar o deschid și iată: văd o cruce. Pe ea, un om ce moare. Și e nevinovat. O știu. Nu Îl cunosc, dar văd asta în ochii Lui. Se uită la mine… și plânge.

A dispărut. Doar lacrimile Lui au mai rămas. Le-adun în palme, le privesc și, în sfârșit, mă regăsesc. Văd chipul meu; sunt eu, chiar eu. Și înțeleg atunci că sunt un Cineva. Sunt valoroasă-n ochii Lui.

Am căutat și am găsit. Și voi rămâne aici… pentru veșnicie.

16.02.2003