Orice creion a fost o dată nou, pus pe un raft, întrebându-se în mâinile cui va ajunge. Pe vremea aceea nu avea nici o poveste, nici început, nici sfârșit. Era acolo, printre alte radiere, ascuțitori, caiete, topuri de hârtie, dosare de plastic, toate noi. Unele scumpe, altele ieftine.
Unele creioane rămân noi, dar o mare parte sunt cumpărate. Aici începe povestea lor.
Majoritatea ajung în penarele școlarilor și devin un fel de chei care deschid uși.
Însă școlarii nu sunt toți la fel. Unii, mai stresați, rod radiera de la capătul creionului, mina, sau chiar lemnul creionului. Altele sunt uitate printre celelalte creioane, de același fel sau colorate. Unele sunt mereu tocite, altele oferite colegilor ca schimb pentru Mega PopSticks.
Nu toate creioanele ajung în mâinile copiilor. Unele ajung în mâna unor scriitori, arhitecți, profesori, artiști…
Cu unele creioane se scriu examene, cu altele sunt scrise rețete, mesaje sau partituri. Cu unele se subliniază idei, cu altele se desenează chipuri.
Dar fiecare trebuie să treacă printr-un proces dureros de ascuțire. Fiecare este, la un moment dat, șters de o radieră.
Multe creioane sunt aruncate la gunoi prea devreme. De ce nu aș arunca un creion la gunoi? Pentru că prefer să îl ascut de fiecare dată când vârful se tocește, pentru că atunci când se rupe, pot face două creioane în loc de unul, trei sau patru vârfuri în loc de unul.
Un creion mic, atât de mic încât nu mai poți scrie nimic cu el, e un creion mare.