Străinul de la ușa mea

Am auzit un strain batand la usa mea. Din obișnuință m-am apropiat ca să ascult mai bine bătaia. Au mai bătut și alții dar poate, aceasta bătaie mă va convinge să deschid.

E încuiată de mult camera mea. A fost jefuită o dată și de atunci am încuiat-o cu cheia, ca să nu mai intre nimeni.

Dar acea bătaie, nici prea puternică, dar nici slabă, nici îndrăzneață, dar nici timidă, a reușit să-mi trezească curiozitatea, să mă facă să mă ridic de la munca mea și să mă uit pe vizor. Nu am văzut nimic cunoscut, nimic clar, așa că am preferat să ascult mai bine.

Uneori mă așezam lângă ușă și rămâneam acolo. Nu auzeam nimic, dar știam că dincolo de ușă este cineva și mă simțeam în siguranță.

Într-o seară, l-am auzit pe străin cântând. Vocea lui mi-a rămas mult în minte.

Mă mai uit din când în când pe vizor. Îl văd venind, îl văd plecând. De multe ori mă surprind așteptându-l să vină.

Am auzit un străin bătând la ușa mea. Sau poate mi s-a părut…

Dar îi mulțumesc pentru că m-a făcut să mă apropii de ușă. Nu credeam că cineva va mai bate vreodată la ușa mea și drumul spre ea era plin de obstacole. Era dezordine în camera mea. Dar acum am început să aranjez toate lucrurile la locul lor. Am început să ies din camera mea. Am început să cânt. Am început să cred.

Nu știu dacă acel străin bătea la ușa mea sau nu. Nu știu dacă ar vrea să intre sau nu. Nu știu nici dacă aș fi pregătită să îl primesc sau nu. Tot ce știu este că în fața mea este o ușă care poate fi deschisă.

Îți mulțumesc, străinule de la ușa mea!

,

3 Decembrie – Ziua internațională a persoanelor cu dizabilități

De câțiva ani am intrat într-o lume în care am văzut multă durere, dezamăgire, așteptări neîmplinite, sacrificiu, dar și mai multă speranță, dragoste, empatie, sinceritate, încredere, o lume în care se întâmplă minuni. În fiecare zi a săptămânii interacționez cu familii în care sunt copii cu dizabilități, diferite tulburări sau întârzieri în dezvoltare. Să aduci pe lume un copil cu o dizabilitate sau să primească un astfel de diagnostic în primii ani de viață este o durere de neimaginat. Toate visele și așteptările tale cu privire la viitor dispar într-o clipă și sunt înlocuite de frică, dezamăgire, neîncredere și uneori vinovăție. Este o perioadă foarte grea care durează timp de mai mulți ani pentru mulți părinți care sunt în această situație.

Dar atunci când încercările sunt atât de grele, Dumnezeu dă și putere pentru a trece prin ele și binecuvântează pe altă parte. Am luat parte în acești ani la minuni nenumărate pe care Dumnezeu le-a făcut în familia unor oameni care nu se consideră religioși, dar sunt oameni sinceri, plini de încredere și speranță, oameni care au învățat să se bucure și să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru fiecare progres făcut de copilul lor. Am mers acasă cu ochii plini de lacrimi de fericire când un copil a spus pentru prima dată ,,mama” la 6 ani, când o fetiță cu hipoacuzie profundă și autism sever a început prima dată să comunice printr-un sistem de imagini, când o asociație care oferă servicii de terapie copiilor cu deficiențe a primit o sumă mare de bani, anonim, exact când au avut cea mai mare nevoie, când am vazut părinți uniți (mamă și tată), care zi de zi vin împreună în terapie alături de copil, ca să învețe cum să îl ajute acasă.

Avem multe lecții de învățat de la cei de lângă noi pe care uneori îi privim cu milă și compasiune. Dar de multe ori sunt mai puternici și mai fericiți decât noi – pentru că au învățat să depindă de Dumnezeu. Data viitoare când vei vedea o persoană cu dizabilități nu o mai privi cu milă, ea nu are nevoie de mila noastră. Privește-o cu admirație, cu respect. Încearcă să te apropii de ea și să o cunoști. Vei vedea cât de multe are de oferit și Îl vei cunoaște mai bine pe Dumnezeu.