Am pus copilăria și visele mele deoparte, pentru un timp. Doar așa… să nu se uzeze. De mică am învățat să fac economie. Am pus și naftalină ca moliile să nu se atingă de ele.

La început, deschideam destul de des dulapul, îmbrăcam visele, încălțam copilăria și porneam la drum. Apoi am început, tot mai des, să le las acasă, nu pentru că uitam de ele, ci pentru că voiam să fac impresie bună, să port și alte haine, mai la modă.

La modă erau atunci hainele de unică folosință, toate originale, de la o firmă foarte cunoscută: „Carpe Diem!”. E drept că erau cam scumpe, mai ales că trebuia să fie diferite de ale celorlalți.

Voiam, de asemenea să îmi mai schimb și încălțămintea. Copilăria îmi era prea comodă și mi se potrivea prea mult. Era la modă să încerci să fii altfel, așa că mi-am luat o altă încălțăminte, de om mare. Mă cam dureau picioarele și am cam pierdut obiceiul să țopăi de bucurie când auzeam o veste bună sau să sar cu încredere peste obstacolele care îmi apăreau în cale. Mi-era frică să nu se julească. Și ce-ar fi zis alții dacă m-ar fi văzut țopăind? Era la modă să faci impresie bună, chiar dacă mai făceai câte un mic compromis.

Și tot așa, plecam devreme cu noile mele haine și cu încălțămintea de om mare și mă întorceam târziu. Apoi nu m-am mai întors o vreme.

Acum aș vrea să mai îmbrac o dată haina veche a viselor și să încalț copilăria, dar nu a mai rămas nimic din ele, doar amintirea.

Și m-am trezit fără vise, dar și fără copilărie…