Şi tac… şi tac…

Câtă tristeţe e-ntr-un bob de grâu, că se opreşte pâinea din dospit,

Când lacrima din cer e ca un râu, pe fruntea unui înger urgisit!

Cât întuneric curge dintr-un gând încarcerat în frici şi nerăspuns,

Când întrebări sunt multe şi-n pământ nu mai e loc de noi îndeajuns!

Şi câtă-nsingurare ne-a pătruns prin sângele contaminat letal!

Şi totuşi ne plimbăm de jos în sus şi totuşi noi sperăm paradoxal,

Cu moartea înfrăţiţi, în joc barbar, că viaţa doar în vis ne-a mai rămas

Şi vom uita-n arestul glaciar, cum e să faci spre uşă primul pas.

Ce poate fi mai dureros şi crunt, să nu te poţi mişca în voia ta

Şi vitregit de rămas bun şi dor, să te-mpietreşti, să nu mai simţi nimic,

Să pui pe lacrimă şi inimă zăvor şi toate astea la un simplu clic.

Se scurg minutele într-o lentoare grea, precum în mica moarte, fără rost,

Între pereţii caselor de nea, pe unde primăvara n-a mai fost.

Poemele se bat cu pumnii-n piept, oprindu-şi respiraţia-ntr-un gest

Apocaliptic. Lângă el aştept să bată clopotele-ntr-un ecou funest.

Câtă tristeţe e între coperţi! Pe foi nescrise-o muză a murit

Şi nici măcar nu poţi să te mai ierţi, că scâncetele nu i-ai auzit,

Când liniştea domneşte în cuvânt, ca un blestem de viruşi fără leac

Şi n-am puteri să-i sap niciun mormânt şi n-am puteri să plâng şi

tac…şi tac…

Violetta Petre