Cântec – Nichita Stănescu

M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă,
până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă,
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-și aducă aminte de mine
și-ntre timp, ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.

0 raspunsuri

Lasă un răspuns

Vrei sa ne lasi un comentariu?
Simte-te liber sa o faci!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *