Articole

Linistea e un punct
Tăcerea e o virgulă

Dragostea e un punct
Pasiunea e o virgulă

Libertatea e un punct
dreptatea e o virgulă

Tu esti un punct
Eu sunt o linie

Câți ani ai?

6 primăveri,

10 veri,

9 toamne

9 ierni,

 

Cine ești?

Ele,

Ea,

Ele,

Eu,

 

Ce faci?

Enumăr

și număr…

Sunt o nesuferită.

Mă cert

cu mine

În toți.

 

Nu mă luați în seamă

Sunt doar un clovn.

Joc câte-un rol

în fiecare, altul.

 

Joc singură.

Să pierd doar eu.

Și pierd doar eu.

Viața mea se luminează – Nichita Stănescu
Părul tău e mai decolorat de soare,
regina mea de negru şi de sare.
Ţărmul s-a rupt de mare şi te-a urmat
ca o umbră, ca un şarpe dezarmat.
Trec fantome-ale verii în declin,
corăbiile sufletului meu marin.
Şi viaţa mea se iluminează,
sub ochiul tău verde la amiază,
cenuşiu ca pământul la amurg.
Oho, alerg şi salt şi curg.
Mai lasă-mă un minut.
Mai lasă-mă o secundă.
Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip.
Mai lasă-mă o briză, o undă.
Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.
Târziu – Norel Iacob

Da, e târziu…

Stingeți lumina,

Dar stingeți-o încet.

Vreau să mă pătrundă întunericul

Întâi prin crăpăturile sufletului,

Ca să le pot însemna,

Poate reușesc să le acopăr cândva…

Așa, tăiați-mi lumina încet,

Să-mi îmbătrânească amândoi ochii odată.

După ce-mi voi fi cârpit firidele,

Îi voi închide, mă voi închide

Înainte să mă inunde noaptea.

Vă rog, nu stingeți lumina dintr-o dată,

Să nu mă sperii de mine prea rău…

Dragoste – Norel Iacob

Ne aranjăm în fiecare dimineață,

Ne aranjăm zâmbetele și ținuta,

Să fim cocheți…

Poate astăzi ne va întâlni schimbarea

Și-o să ne iubească…

 

Și-apoi ne întrebăm în fiecare seară,

De ce ea ne înșală mereu

Și pleacă cu un altul,

Care nici măcar n-arată mai bine…

Cărbunele – Norel Iacob

Învechit în minele adâncite

Păcatul zace cu rost,

Zace cuminte,

Se face cărbune…

Creionul cu care se scrie atâta

În lume…

Cântec – Nichita Stănescu

M-a uitat Dumnezeu, gândindu-mă,
până când gândul
mi-a devenit trup.
M-au uitat frunzele
adumbrindu-mă,
până când nevăzutul
mi-a devenit văzut.
Stau ca și cum cineva
ar trebui să-și aducă aminte de mine
și-ntre timp, ros de aer și nins
mi se stinge lumina-n oricine.

Și dacă se termină cuvintele?

N-oi apuca să plâng artistic…

Cu cifre sau litere de-o șchioapă

și cine știe dacă n-o fi mai bine…

 

Era iarnă în sufletul meu.

Se-auzea pe omăt scârțâit de bocanci.

Se călca fără milă pe sufletul meu,

Se călca cu bocanci.

 

Le-am spus să nu intre-ncălțați,

dar nu m-au ascultat.

Pe omătul din sufletul meu,

Doar tu ai intrat descălțat.