Articole

Mă uit la tine cum te joci cu mașinuțele. E jocul tău preferat. Faci trasee cu obstacole, faci mașinile să se accidenteze și te amuzi, până când mașinuța ta preferată se strică. Atunci e cea mai mare suferință pentru tine.

Privește-o bine. Așa suntem noi toți, avariați într-un fel sau altul. Nimeni nu intră în viață fără să fi suferit un fel de traumă în copilărie. Și acea traumă îi face pe oameni să ridice ziduri, să ia decizii greșite, să facă lucruri rele.

Oamenii nu se repară atât de ușor ca și mașinile, dar se pot repara. Însă nu o putem face singuri. Dacă vrei să te vindeci…  iartă! Dacă vrei să nu duci mai departe aceeași traumă… iartă!

Apoi caută un mediu în care să te simți în siguranță și… dacă ești rănit din nou de cei care te iubesc…  trebuie să te lași iubit din nou!

Găsește unul sau doi prieteni pe care îi placi și în care ai încredere și mergi mai departe. Și dacă vei întâlni acea persoană care te caută și care vrea să te iubească, faceți o casă împreună. Și când vei avea copiii tăi, oferă-le siguranță și dragoste, pentru că, cel mai probabil, vor suferi și ei traumele lor.

Poți să fii cine îți dorești tu în viață. Nu îți căuta modele de urmat printre oameni. Dacă ai găsit drumul pe care vrei să mergi și ai găsit sensul pe care Dumnezeu l-a dat vieții tale, nu te lăsa distras și mergi înainte. Vor fi oameni care se vor bucura să te vadă căzând, dar ridică-te și mergi din nou. Vor fi alte drumuri mult mai ușoare și mai ispititoare, dar nu uita care este sensul vieții tale și mergi înainte. Unii vor fi invidioși, alții îți vor întoarce spatele când vei avea nevoie de ajutor, dar tu mergi înainte.

Poți călca peste orice obstacol, dar nu călca… peste oameni. Nu pune mai mult preț pe obiectivele tale decât pe oameni. Mergi înainte… iubind.

Vei fi bine!

Vom fi bine!

Am pus copilăria și visele mele deoparte, pentru un timp. Doar așa… să nu se uzeze. De mică am învățat să fac economie. Am pus și naftalină ca moliile să nu se atingă de ele.

La început, deschideam destul de des dulapul, îmbrăcam visele, încălțam copilăria și porneam la drum. Apoi am început, tot mai des, să le las acasă, nu pentru că uitam de ele, ci pentru că voiam să fac impresie bună, să port și alte haine, mai la modă.

La modă erau atunci hainele de unică folosință, toate originale, de la o firmă foarte cunoscută: „Carpe Diem!”. E drept că erau cam scumpe, mai ales că trebuia să fie diferite de ale celorlalți.

Voiam, de asemenea să îmi mai schimb și încălțămintea. Copilăria îmi era prea comodă și mi se potrivea prea mult. Era la modă să încerci să fii altfel, așa că mi-am luat o altă încălțăminte, de om mare. Mă cam dureau picioarele și am cam pierdut obiceiul să țopăi de bucurie când auzeam o veste bună sau să sar cu încredere peste obstacolele care îmi apăreau în cale. Mi-era frică să nu se julească. Și ce-ar fi zis alții dacă m-ar fi văzut țopăind? Era la modă să faci impresie bună, chiar dacă mai făceai câte un mic compromis.

Și tot așa, plecam devreme cu noile mele haine și cu încălțămintea de om mare și mă întorceam târziu. Apoi nu m-am mai întors o vreme.

Acum aș vrea să mai îmbrac o dată haina veche a viselor și să încalț copilăria, dar nu a mai rămas nimic din ele, doar amintirea.

Și m-am trezit fără vise, dar și fără copilărie…