Articole

Nu s-a schimbat nimic. Aceeași istorie, aceleași greșeli. Aceleași slăbiciuni, aceleași lecții. Păcate care se repetă din generație în generație. Prejudecăți care curg pe aceeași vale, în aceeași direcție, peste aceleași pietre, între aceleași maluri…

Oprește-te!

Oprește-te și uită-te la tine, chiar dacă nu-ți place ce vezi. Ascultă-ți gândurile. Întoarce-te la momentul când ai învățat să mergi și gândește fiecare pas. Mersul a devenit automat și s-a transformat în alergare. Uneori doar după ce te împiedici sau îți rupi piciorul vei reînvăța să mergi.

Oprește-te și uită-te în jur. Vei vedea dincolo de sisteme, dincolo de ierarhii, dincolo de haine, dincolo de nume – vei vedea oameni ca și tine, fiecare cu mersul lui, pe care nu vei putea să îl înțelegi oricât te-ai strădui și oricât de asemănător ar fi cu mersul tău. Nu le pune piedici, nu îi fugări, nu sta în drumul lor. Doar privește-i, ascultă-i și, dacă te invită, mergi alături o vreme. Nu va fi ușor, pentru că pasul lor e diferit și vei considera că e mai bine singur. Dar cu cât te vei îndepărta mai mult cu atât îți va fi mai greu. Pentru că mersul e în doi.

Oprește-te și uită-te în sus. E direcția în care vei vedea cel mai clar drumul. Și odată ce ochii tăi s-au obișnuit cu lumina, nu mai privi în jos. Nu vei vedea nimic, doar întuneric. Și vei călca greșit.

Refuz să alerg pe bandă, să slăbesc, doar ca să arăt mai bine. Am mersul meu, în ritmul meu și vreau să-nvăț să mă opresc. La timpul potrivit.

În dimineața aceasta am reușit din nou să îl supăr pe băiețelul meu. Pot să vă povestesc de ce dar nu prea e relevant acum motivul supărării care, de fiecare data este altul. Dar sursa e mereu aceeași: conflictul dintre Vreau și Trebuie. Dar ce aș vrea să vă povestesc este despre modul în care astăzi a reușit să își gestioneze emoțiile într-un mod foarte creativ.

De obicei atunci când se supără vrea să fie singur. Mereu îi spun că înțeleg că este supărat sau furios și că sunt acolo, lângă el, dacă vrea să îl iau în brațe sau vrea să vorbim despre ceea ce simte. Astăzi era atât de supărat încât părea că ceea ce îi spuneam intra pe o ureche și ieșea pe alta. Mă ignora complet. Am așteptat. A mers în camera lui și a închis ușa. După 5 minute a ieșit cu zâmbetul pe buze având în mână o inimioară cu două brațe deschise pe care scria „Te iubesc, mama!” și a sărit în brațele mele.

Studiez psihologia și pedagogia de mulți ani, dar învăț de la copilul meu mai mult decât din toate cărțile citite. Cel mai provocator a fost întotdeauna să găsesc echilibrul între disciplină și clădirea unei relații de afecțiune.

Copiii au nevoie de reguli, dar mai mult decât atât, au nevoie de relație, o relație în care să se simtă înțeleși, să se simtă în siguranță. Disciplina și relația se împletesc, construiesc împreună un caracter. Nici una dintre ele nu trebuie să o minimalizeze pe cealaltă. Nici una dintre ele nu e mai importantă decât cealaltă.

Poate, ca părinte, nu ai avut parte în copilăria ta de cea mai bună educație. Poate îți este greu să comunici, poate îți este greu să îți gestionezi propriile emoții, poate că îți este greu să stabilești reguli și să fii consecvent. Dar sunt convinsă că îți dorești cea mai bună educație pentru copilul tău. Dumnezeu să îți dea înțelepciune să faci cele mai înțelepte alegeri, având în minte faptul că prin modul în care astăzi îți educi copilul, construiești un caracter.