Articole

Purtați-vă poverile unii altora

Mă întorc acasă de la cumpărături cu o sticlă de 7l de apă într-o mână și o plasă grea în cealaltă mână, împreună cu băiețelul meu de 7 ani. E frumos afară, un timp perfect pentru plimbare, e răcoare, dar sticla și plasa îmi taie mâinile, așa că mă opresc din 5 în 5 metri pentru o pauză scurtă. Un domn trece pe lângă mine și mă întreabă politicos dacă am nevoie de ajutor. Imediat îi răspund la fel de politicos: ,,Mulțumesc, mă descurc!” Mă întreabă apoi băiețelul meu de ce am refuzat ajutorul și nu știu ce să îi spun…

Am răspuns fără să gândesc, pentru că sunt obișnuită să mă descurc singură, să fiu ,,puternică”, să nu depind de alții, fiind o mamă singură. Evident că aveam nevoie de ajutor. Dar nici dacă ar fi insistat nu aș fi lăsat pe cineva să îmi ducă mie cumpărăturile.

De ce suntem de multe ori mai dispuși să îi ajutăm pe alții să își poarte poverile, decât să îi lăsăm să ne ajute în purtarea poverilor noastre? Orgoliu? Rușine? Neîncredere? Autosuficiență? Care este exemplul pe care îl dăm copiilor care sunt martori ai acestor scene?

Nu știu care sunt greutățile prin care treci în această perioadă. Poate te simți singur/ă, așa cum mă simt și eu uneori. Dar vreau sa îți spun ceea ce eu am învățat: nu te îndepărta de oamenii din jurul tău care vor să te ajute, nu te încrede în puterea ta de a face față singur/ă încercărilor. Avem nevoie de Dumnezeu, dar avem nevoie și de oameni. Avem nevoie de ajutor în purtarea poverilor noastre, așa cum și ceilalți au nevoie de ajutorul nostru în purtarea poverilor lor.

/0 Comentarii/de
,

Poveste rescrisă

Aveam 9 ani și făceam orice ca să îmi acopar genunchii pentru că îi uram. Erau strâmbi și urâți. Aveam 19 ani când am intrat în curtea bisericii și un băiat a observat că am un coș pe față, O perioadă nu am ieșit din casă fără să îmi acopăr fața cu fond de ten. Aveam 32 de ani când am rămas mamă singură și aveam momente în care nu mai vroiam să ies din casă sau să întâlnesc pe cineva.

Eram disperată să fiu perfectă. Dar cu cât mă străduiam mai mult să fiu perfectă, cu atât eșuam mai mult. Am avut momente în viață în care conta atât de mult părerea altora despre mine încât eram dispusă sa fac orice ca să le fiu pe plac. Am avut perioade în care am fost atât de geloasă pe unii oameni din jurul meu, încât mă străduiam din răsputeri să îi întrec.

Dar în alergarea aceasta extenuantă, fără sfârșit, mi-am dat seama la un moment dat, după cea mai mare pierdere pe care am suferit-o (cea mai dragă persoană pentru mine), că nu mă cunoșteam, că eram într-o alergare continuă de a mă găsi pe mine, dar într-o direcție greșită. Mi-am dat seama că nu mă iubeam pe mine, că nu îi iubeam nici pe ceilalți și că nu îl iubeam, astfel, nici pe Creatorul nostru. Și a fost un punct în viața mea în care m-am oprit și am început să învăț să mă cunosc.

Cel mai mult m-a ajutat relația mea cu Dumnezeu și felul în care m-am simțit utilă în jurul meu. În Biblie sunt atât de multe scrisori prin care Dumnezeu ne arată cât de mult ne prețuiește, care ne ajută să înțelegem valoarea pe care o avem. Sunt momente în care poate ne vedem fără valoare. Dar atunci când Cineva spune că te prețuiește atât de mult încât dă lumea pentru tine, nu se poate să nu găsești resurse să mergi mai departe. Cineva are un plan cu viața ta și nu este oricine, este stăpânul universului. El a pus în tine niște calități pe care, în această formă, nimeni nu le mai are. Dumnezeu și-a dat viața pentru tine, pentru că a văzut o valoare în tine!

Care este povestea vieții tale? Dacă nu îți place această poveste, crează una nouă – o poveste în care să te simți bine cu tine.

Voi începe eu: Am 9 ani și îmi iubesc picioarele, pentru că la un moment dat mă vor ajuta să urc un munte sau să alerg la un maraton. Am 19 ani și știu că nimeni nu este perfect. Am 35 de ani și sunt o mamă singură. Dar Dumnezeu mi-a dat multe daruri pentru care sunt recunoscătoare: am un băiat extraordinar, îmi place meseria mea și îmi folosesc timpul și energia pentru a ajuta cât mai mulți oameni.

Rescrie-ți povestea ta de viață dintr-o perspectivă pozitivă. Și apoi fii tu cel care îi ajută pe alții să rescrie povestea vieții lor, să vadă valoarea pe care Dumnezeu a pus-o în ei. Fă așa și s-ar putea să le schimbi viața!

/0 Comentarii/de

O zi din viața unei mame singure

Sună alarma la ora 6:30, degeaba… Copilul s-a trezit deja si are un debit verbal iesit din comun. Dacă îi spui că vrei să mai dormi, i se face brusc foame, are chef de joacă sau, dacă nu îi dai atenție, cere tableta, pe care nu vrei să i-o dai, așa că te ridici din pat. Încerci să creezi o atmosferă potrivită pentru studiu și rugăciune la început de zi. Apoi urmează alergarea de dimineață: pregătește micul dejun, verifică-i ghiozdanul, pregătește-i hainele, pregătește-i sandvișul, nu găsești sticla de apă pentru școală, îți amintești că are o poezie de învățat și o repeți cu el în timp ce manancă, în timp ce se spală pe dinți, în timp ce iese din casă. În tot acest timp te pregătești și tu de serviciu. Dacă ai timp, te machiezi și îți aranjezi părul, dacă nu… asta e. Și… pe locuri, fiți gata, start: să înceapă ziua.

Mergi la primul loc de muncă. E undeva aproape și avantajul cel mai mare este că treci pe lângă un lac pentru a ajunge acolo. Îți iei doza de calm, de frumos, de sens. Si, pe când începe liniștea să te pătrundă, ai ajuns. Ai intrat, pentru că ești în întârziere și începe jocul, concentrarea, căutarea de soluții. Timpul trece repede. Te uiți la ceas și îți dai seama că trebuie să închei, să faci un rezumat și să pui o concluzie. Ieși. Același lac. Aceeași liniște. De data aceasta alergi mai repede să ajungi la al doilea loc de muncă. Ajungi în stație și aștepți autobuzul. Oamenii sunt ca niște fantome conectate la aparate pe care le țin în mînă. Rar vezi doi oameni care își vorbesc. Și mai rar vezi un om care să citească o carte. Te urci în autobuz și te așezi la geam. Acolo gândurile curg mai ușor, amintirile aleargă în direcția opusă odată cu casele, copacii și stațiile. Și îți place să le lași în urmă.

Gândurile sunt dintr-o dată risipite când auzi promptul strident: Stația Constanța. Te grăbești să ajungi la ușă, ca să nu rămâi cumva în autobuzul gândurilor. Ajungi la al doilea loc de muncă. De data aceasta e locul tău, rod al muncii tale și te cuprinde o satisfacție când intri, care se stinge încet când vezi pe birou facturile care trebuie plătite, registrele care trebuie completate, dosarele care trebuie organizate, rapoartele care trebuie finalizate. Și așa trec orele și aici, între hârtii, joacă, discuții cu părinții. Mai primești un zâmbet, o îmbrățișare, te mai trage câte un copil de păr, te rostogolești, te ascunzi sub masă, te joci cu apă, faci castele din nisip, ștergi copilul la fund, râzi, uneori mai plângi dar gândești și simți fiecare gest al copilului, fiecare reacție a părintelui.

E timpul să iei copilul de la școală. Îți iei dosarele cu tine și te urci în același autobuz, dar de data aceasta alte gânduri și amintiri mult mai recente aleargă înainte și înapoi, dar nici nu te străduiești să prinzi vre-una.  Ajungi la școală. Îți aranjezi părul, ținuta și intri cu emoție, așteptând o vorbă a învățătoarei despre copil, bună sau rea, numai să fie. Să știi ce a făcut, cum s-a descurcat, dacă a mâncat tot, dacă s-a bătut cu colegii, dacă a mai aruncat pietre peste gard. Și îl vezi cum aleargă spre tine cu zâmbetul pe buze și nu mai vrei să auzi nimic. Ai vrea să oprești timpul în loc.

Pe drum îți povestește despre colegi, cine pe cine a supărat, cine a întârziat dimineață, cum a răspuns el la o întrebare grea. Îți face programul pentru următoarele ore, îi spui programul pe care l-ai facut deja pentru următoarele ore, negociază din nou programul, aplică toate metodele de manipulare pe care le știe, până ce reușește măcar ceva să schimbe în programul făcut de tine.

Ajungeți acasă, dacă nu aveți de mers la pian sau la înot. Îi dai sa mănânce, mănânci și tu, dacă ai timp, micul dejun de la ora 16:30, apoi începe distracția: răspunde la e-mail-uri, răspunde la apeluri telefonice, răspunde la mesaje care curg unul peste celălalt, mai scrie la articol, mai scrie la lucrare, învață pentru curs, gătește, spală haine, fă curățenie. Și la un moment dat lași totul deoparte pentru că cel mic te-a chemat la joacă. În acel moment nu mai contează nimic, decât cine câștigă la Șah, cum poți face cortul să fie mai trainic, cum poți potrivi piesele de lego pentru a consturi un avion.

În zilele bune mai ieși în parc, te plimbi cu bicicleta și îți dai seama cât de de binecuvântată ești că ai un copil care să îți mai amintească să trăiești. Și îl săruți pe frunte, și te îmbrățișează și… ești fericită.

Seara vine pe nepregătite, pregătire pentru școală, adunatul sutelor de bucăți de lego de pe covor, rutina de seară. Și a adormit, prea frumos, prea rapid.

La tine urmează munca, ceea ce a rămas din timpul zilei de azi, din ziua de ieri, de săptămâna trecută, de luna trecută, cursuri de noapte, conversații de noapte, lectură de noapte, până somnul își impune drepturile după mai multe insistențe la care nu a avut succes.

Noapte bună! Peste puține ore va începe o nouă zi, o nouă alergare, o nouă provocare, o nouă descoperire.

/0 Comentarii/de

Temperament

Melancolicul e apa. E un lac. E linistit, e perfect, e frumos… Pot înota în el, dar nu foarte mult timp, pentru că obosesc. Dar înotul mă ajută să mă dezvolt. Furtunile pot agita apa, perfectul se transformă în pericol. În timpul furtunii mă pot îneca, o spun din experiență.

Când apa e linistită vin pescari (părinți, copii, prieteni). Lângă lac e casa noastră. Aici locuim noi – o mamă si un copil. Copilul vine des la apă, se simte în siguranță.

Când e furtună, gata să inunde casa, o mutăm mai departe de apă, dar tot atât de des coborâm la lac. Lacul ne hrăneste, ne linisteste, ne apropie de Dumnezeu, lacul e Acasă. Fiecare anotimp e frumos lângă lac…

Sangvinicul e o salupă. E foarte rapidă, oferă confort, acces la resurse, atrage mulțimile. Ne duce unde vrem: de la un capăt la altul al lacului. Dacă vremea e bună, o putem controla. Ne place viteza. Stăm uneori seara în ea si visăm, uitându-ne la cer. E a doua casă.

Dacă e furtună, e bine ca salupa să fie ancorată, să nu fie lăsată liberă, pentru că se luptă cu lacul, desi îi este prieten. Odată, în timpul unei furtuni, lantul cu care era legată salupa s-a desfăcut. Încercând să repar lucrurile, m-am prins în lantul care m-a atras sub apă si… nu am putut să respir. M-a tras din nou si din nou… A fost groaznic! Am fost foarte aproape de înec. În tot acest timp copilul mi-a dat putere să respir, mi-a dat forță să lupt. Am reusit să ies la suprafață si să prind salupa care, pentru un timp, dispăruse. Când s-a înseninat am văzut-o plutind pe lac, am înotat până la ea si am adus-o, am pus o ancoră, iar lanțul l-am aruncat într-o magazie. Uneori mai intru acolo doar să mă uit la el, de departe.

Când sunt singură, îmi place să înot. Cu copilul, aruncăm pietre în apă ca să facem valuri, să miscăm salupa si să ne uităm la ea cum dansează pe apă.

În zilele bune mă trezesc de dimineață, alerg la apă si privesc răsăritul, mă rog si Soarele îmi încălzeste fața si gândul… Si apa e atât de frumoasă… nu mă mai satur de privit. O studiez si îmi dau seama că am atât de multe de învățat de la apă, de la fiecare undă, fiecare reflectie a razelor de Soare sau a copacilor dimprejur. Niciodată nu e la fel. Mă linisteste, aduce Soarele mai aproape de mine. Apa e prietenă cu soarele.

Apoi îmi iau salupa si merg la muncă. Serviciul meu e să plantez copaci. Fără salupă nu as putea să îi transport, si fără apă nu ar fi acelasi peisaj cu imaginea copacilor reflectată. Dar Soarele e cel care îi face să crească.

Uneori apa se evaporă si cade sub formă de ploaie. Atunci nici Soarele nu se vede si nu prea mai am chef de iesit cu salupa sau de plantat copaci. Atunci stau în casă si privesc picurii de ploaie cum ating apa. Astept să treacă, apoi curăt salupa si mă plimb din nou. Peisajul de după ploaie, văzut de pe salupă, e cel mai frumos. Se vede curcubeul – e minunat!

Sper să fie vreme bună de acum…

/0 Comentarii/de