Articole

Vezi în fiecare zi categorii de oameni. Pe unii îi vezi pescari amatori – ei doar prind câte un articol, un cântec, o fotografie, din toate temele posibile și își împopoțonează peretele cu prada lor, pe alții îi vezi arheologi – ei sapă și caută înțelesuri ascunse, de cele mai multe ori văzute doar de ei. Pe unii îi vezi oglinzi, se pozează doar pe ei, vorbesc doar despre ei, postează doar ce are legătură cu ei, iar pe alții – spioni care au mereu un secret de dezvăluit, o bârfă bombă, ei fiind atotștiutori când vine vorba despre ceilalți. Pe unii îi vezi soldați „blindați”, specialiști în toate: medicină, psihologie, statistică, politică. Ei sunt anti-vacciniști, anti-Covid, anti-medicamente, anti-politică, anti-religie, anti-școală, anti-tot. Și mai vezi o altă categorie de soldați, cei specialiști, care au o colecție de arme validate științific și sunt mereu acolo și gata să atace când apar subiecte controversate. Mai vezi poeți, oameni care sunt originali în tot ce spun, care primesc like-uri și pentru un semn de punctuație pe care îl scriu și critici literari care înțeleg ce e în spatele fiecărui cuvânt și semn de punctuație și le place la nebunie să îi corecteze pe alții. Și nu mă mai pot opri…

Vezi în fiecare zi categorii, vezi etichete, vezi manechine, dar nu vezi oameni. Nu îi vezi pe facebook, pe Insta, nici pe stradă, nici la prima întâlnire, uneori nici la a 10-a.

Cat poate fi de frumos? Cât poate fi de provocator să începi să vezi omul? E ca și cum ai fost orb și, treptat, primești vederea și îți dai seama că toate acele reprezentări pe care le-ai avut pot fi aproape de realitate, dar, în același timp, sunt foarte diferite. Îți dai seama că toate celelalte simțuri ale tale nu pot să înlocuiască vederea. Și îți dai seama cât de frumoși sunt oamenii, cât de complecși, cât de atractivi… și nu poți să nu îi iubești.

Nu știu, e doar o idee… Eu încă sunt pescar, oglindă, soldat și critic.

Nu s-a schimbat nimic. Aceeași istorie, aceleași greșeli. Aceleași slăbiciuni, aceleași lecții. Păcate care se repetă din generație în generație. Prejudecăți care curg pe aceeași vale, în aceeași direcție, peste aceleași pietre, între aceleași maluri…

Oprește-te!

Oprește-te și uită-te la tine, chiar dacă nu-ți place ce vezi. Ascultă-ți gândurile. Întoarce-te la momentul când ai învățat să mergi și gândește fiecare pas. Mersul a devenit automat și s-a transformat în alergare. Uneori doar după ce te împiedici sau îți rupi piciorul vei reînvăța să mergi.

Oprește-te și uită-te în jur. Vei vedea dincolo de sisteme, dincolo de ierarhii, dincolo de haine, dincolo de nume – vei vedea oameni ca și tine, fiecare cu mersul lui, pe care nu vei putea să îl înțelegi oricât te-ai strădui și oricât de asemănător ar fi cu mersul tău. Nu le pune piedici, nu îi fugări, nu sta în drumul lor. Doar privește-i, ascultă-i și, dacă te invită, mergi alături o vreme. Nu va fi ușor, pentru că pasul lor e diferit și vei considera că e mai bine singur. Dar cu cât te vei îndepărta mai mult cu atât îți va fi mai greu. Pentru că mersul e în doi.

Oprește-te și uită-te în sus. E direcția în care vei vedea cel mai clar drumul. Și odată ce ochii tăi s-au obișnuit cu lumina, nu mai privi în jos. Nu vei vedea nimic, doar întuneric. Și vei călca greșit.

Refuz să alerg pe bandă, să slăbesc, doar ca să arăt mai bine. Am mersul meu, în ritmul meu și vreau să-nvăț să mă opresc. La timpul potrivit.

Oamenii judecă dreptatea din prisma drepturilor și a privilegiilor proprii. Ei nu judecă dreptatea în sine. Nici un om, fie el cel mai înțelept, cel mai bun judecător, cel mai mare cunoscător, nu poate face dreptate, pentru că nu cunoaște decât o parte a realității, partea la care el are accces.

Ne doare nedreptatea și o vedem mai ales când noi suntem cei care pierdem, iar alții câștigă. Puțini sunt cei care văd nedreptatea când ei câștigă și alții pierd. Câștigul îl merităm, însă pierderea e o nedreptate.

Pe noi ne doare nedreptatea adusă nouă sau celor asemenea nouă. Și încercăm să ne facem dreptate indiferent de costuri. Important e să fim noi câștigători. Pentru că merităm.

Ooo, mai sunt și unii care se consideră un fel de judecători, zei atotștiutori, și încearcă să facă dreptate acolo unde nu sunt invitați, nici doriți.

Ne bucurăm, ne simțim eliberați atunci când îi condamnăm pe alții, unii suntem gata să ucidem pe aproapele nostru pentru a face dreptate.

Dar poate omul să facă dreptate? Știe omul ce e în sufletul celui mai mare păcătos? Care e istoria lui de viață? Care e istoria familiei din care provine? Știe el de câte ori viața l-a doborât la pământ, de câte ori s-a ridicat, i-a citit cineva frământările, i-a simțit cineva trăirile?

Da, există legi care trebuie respectate și dacă legile nu sunt suficiente pentru a asigura pacea și siguranța, acestea trebuie îmbunătățite. Există prețuri care trebuie plătite și consecințe care trebuie trăite.

Dar cine suntem noi, ca să vorbim despre dreptate?

Cu toții avem deficiențe de vedere. Fiecare om are propriii ochelari prin care îi vede pe ceilalți, ochelari la care adăugăm câte o lentilă cu fiecare experiență pe care o avem, cu fiecare informație pe care o primim. Cu cât acești ochelari au mai multe lentile, cu atât ne îndepărtează mai mult de realitate. Și, pentru că nu suportăm haosul și avem nevoie de ordine și structură, îi așezăm pe ceilalți în diferite categorii, le punem etichete, pentru că așa credem că îi vedem mai bine. Unii dintre noi nu avem nici o problemă în a pune câte un diagnostic, bazându-ne pe ochelarii noștri cu mii de lentile: ,,Acesta e un borderline”, ,,acela e un paranoic”, ,,celălalt e depresiv”, ,,un altul e narcisist”… Psihologia ar trebui să ne ajute să îi înțelegem pe ceilalți, dar, de multe ori, nu face decât să ne îndepărteze de realitate – acea realitate care este în fiecare dintre noi.

E ușor să spui ,,se comportă așa pentru că are autism”, ,,e impulsiv pentru că are ADHD”, ,,să nu crezi ce spune pentru că e schizofrenic”, ,,e agresiv”. Ai rezolvat problema. E mult mai greu să lași ochelarii deoparte și să observi, să asculți, să încerci să vezi care este realitatea lui, fie că e copil sau adult. Dar asta înseamnă să îți pese de cel de lângă tine.

Fiecare om are realitatea sa pe care nici măcar el însuși nu o vede clar. ,,Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin”. (1 Corinteni 13:12)

Dar până atunci, să încercăm să lăsăm ochelarii deoparte, când ne uităm la ceilalți sau la noi și să învățăm să iubim.