Tată, știu că mă aștepți. Sunt în drum spre casă. Mai coboară-mi puțin în suflet și aprinde lumina, căci s-a făcut cam întuneric, dar aprinde-o încet, te rog, să nu me sperii de mine prea rău… Te rog, mai pune puțină lumină și în lampă și dă-i mâinii mele putere să o țină cât mai […]
Eu mai rămân cu ochii prinși de stele și dorm visând, cu capul pe lună iar cerul e în brațele mele. Stelele fierbinți și moi se sting tăcute în palme. Îți amintești de mine?
Sunt o ființă gânditoare. În gândul meu pot să cuprind Pământul mare și universul e un punct în mintea mea, deși e infinit, deși n-a fost văzut de nimenea.
N-am pace… Mă tem și sper și ard și sunt de gheață. Nimic nu am și-o viață strâng în brațe. Lupt obosit și nu-i nimic în jurul meu. Sunt rece, dar sunt caldă, vorbesc, dar tac. Liniștea țipă și nu mă lasă-n pace. Văd fără ochi, aud fără urechi și râd plângând.
Aș vrea să fiu un fir de praf ca cea mai slabă adiere să mă aducă spre tine: praf de dragoste, praf de nimic praf nevăzut, praf nesimțit. Mă vei lua în palme, mă vei simți aproape, suflarea ta mă va trezi la viață.
Trenul albastru cu roți gri și geamuri deschise e plin de oameni, de gânduri și de vise. El taie cu furie din corpul nopții grele și-ndurerat aerul geme. Vorbele mă prind ca niște cârlige și nu mă lasă să mă-nalț. M-am ridicat. Însoțitorii mei au adormit. E târziu Vântul fuge de mână cu fereastra mea. […]
Mă bucur de nimic că e nimic și nu-i mai mult și n-am de gând să-ți dau nimic mai mult decât nimic.