Articole

Câți ani ai?

6 primăveri,

10 veri,

9 toamne

9 ierni,

 

Cine ești?

Ele,

Ea,

Ele,

Eu,

 

Ce faci?

Enumăr

și număr…

Nu s-a schimbat nimic. Aceeași istorie, aceleași greșeli. Aceleași slăbiciuni, aceleași lecții. Păcate care se repetă din generație în generație. Prejudecăți care curg pe aceeași vale, în aceeași direcție, peste aceleași pietre, între aceleași maluri…

Oprește-te!

Oprește-te și uită-te la tine, chiar dacă nu-ți place ce vezi. Ascultă-ți gândurile. Întoarce-te la momentul când ai învățat să mergi și gândește fiecare pas. Mersul a devenit automat și s-a transformat în alergare. Uneori doar după ce te împiedici sau îți rupi piciorul vei reînvăța să mergi.

Oprește-te și uită-te în jur. Vei vedea dincolo de sisteme, dincolo de ierarhii, dincolo de haine, dincolo de nume – vei vedea oameni ca și tine, fiecare cu mersul lui, pe care nu vei putea să îl înțelegi oricât te-ai strădui și oricât de asemănător ar fi cu mersul tău. Nu le pune piedici, nu îi fugări, nu sta în drumul lor. Doar privește-i, ascultă-i și, dacă te invită, mergi alături o vreme. Nu va fi ușor, pentru că pasul lor e diferit și vei considera că e mai bine singur. Dar cu cât te vei îndepărta mai mult cu atât îți va fi mai greu. Pentru că mersul e în doi.

Oprește-te și uită-te în sus. E direcția în care vei vedea cel mai clar drumul. Și odată ce ochii tăi s-au obișnuit cu lumina, nu mai privi în jos. Nu vei vedea nimic, doar întuneric. Și vei călca greșit.

Refuz să alerg pe bandă, să slăbesc, doar ca să arăt mai bine. Am mersul meu, în ritmul meu și vreau să-nvăț să mă opresc. La timpul potrivit.

Trenul albastru cu roți gri și geamuri deschise

e plin de oameni, de gânduri și de vise.

El taie cu furie din corpul nopții grele

și-ndurerat aerul geme.

Vorbele mă prind ca niște cârlige

și nu mă lasă să mă-nalț.

M-am ridicat.

Însoțitorii mei au adormit.

E târziu

Vântul fuge de mână cu fereastra mea.

Se îndreaptă spre sărutul cerului dat pământului.

Luna despletită-n stele

privește-mbrățișată de-ntuneric

cântecul roților ce dansează cu șinele.

Sălciile înveșmântate-n noapte

petrec undele de iluzii ude ale apei tremurânde

până la mare.

Începe să se facă zi.

 

Cartea stătea deschisă în așteptarea unei gări.

E aproape, e foarte aproape.

Dar ceilalți dorm și parcă

doar eu sunt în picioare.

Încerc să îi trezesc.

Vreau să le spun că nu mai este mult.

Gara e foarte-aproape!

Ei nu mă văd și-ncep să strig.

Dar ei nu vor să se trezească.

E târziu.

 

Mă uit la mine și nu-mi vine să cred…

Cum pot să îi trezesc pe ceilalți

când tocmai eu sunt cel ce doarme?

 

Un tren albastru cu roți gri și geamuri deschise

e plin de oameni, de gânduri și de vise.

El taie cu furie din corpul nopții grele

și-ndurerat aerul geme…