Nu s-a schimbat nimic. Aceeași istorie, aceleași greșeli. Aceleași slăbiciuni, aceleași lecții. Păcate care se repetă din generație în generație. Prejudecăți care curg pe aceeași vale, în aceeași direcție, peste aceleași pietre, între aceleași maluri…

Oprește-te!

Oprește-te și uită-te la tine, chiar dacă nu-ți place ce vezi. Ascultă-ți gândurile. Întoarce-te la momentul când ai învățat să mergi și gândește fiecare pas. Mersul a devenit automat și s-a transformat în alergare. Uneori doar după ce te împiedici sau îți rupi piciorul vei reînvăța să mergi.

Oprește-te și uită-te în jur. Vei vedea dincolo de sisteme, dincolo de ierarhii, dincolo de haine, dincolo de nume – vei vedea oameni ca și tine, fiecare cu mersul lui, pe care nu vei putea să îl înțelegi oricât te-ai strădui și oricât de asemănător ar fi cu mersul tău. Nu le pune piedici, nu îi fugări, nu sta în drumul lor. Doar privește-i, ascultă-i și, dacă te invită, mergi alături o vreme. Nu va fi ușor, pentru că pasul lor e diferit și vei considera că e mai bine singur. Dar cu cât te vei îndepărta mai mult cu atât îți va fi mai greu. Pentru că mersul e în doi.

Oprește-te și uită-te în sus. E direcția în care vei vedea cel mai clar drumul. Și odată ce ochii tăi s-au obișnuit cu lumina, nu mai privi în jos. Nu vei vedea nimic, doar întuneric. Și vei călca greșit.

Refuz să alerg pe bandă, să slăbesc, doar ca să arăt mai bine. Am mersul meu, în ritmul meu și vreau să-nvăț să mă opresc. La timpul potrivit.

Oamenii judecă dreptatea din prisma drepturilor și a privilegiilor proprii. Ei nu judecă dreptatea în sine. Nici un om, fie el cel mai înțelept, cel mai bun judecător, cel mai mare cunoscător, nu poate face dreptate, pentru că nu cunoaște decât o parte a realității, partea la care el are accces.

Ne doare nedreptatea și o vedem mai ales când noi suntem cei care pierdem, iar alții câștigă. Puțini sunt cei care văd nedreptatea când ei câștigă și alții pierd. Câștigul îl merităm, însă pierderea e o nedreptate.

Pe noi ne doare nedreptatea adusă nouă sau celor asemenea nouă. Și încercăm să ne facem dreptate indiferent de costuri. Important e să fim noi câștigători. Pentru că merităm.

Ooo, mai sunt și unii care se consideră un fel de judecători, zei atotștiutori, și încearcă să facă dreptate acolo unde nu sunt invitați, nici doriți.

Ne bucurăm, ne simțim eliberați atunci când îi condamnăm pe alții, unii suntem gata să ucidem pe aproapele nostru pentru a face dreptate.

Dar poate omul să facă dreptate? Știe omul ce e în sufletul celui mai mare păcătos? Care e istoria lui de viață? Care e istoria familiei din care provine? Știe el de câte ori viața l-a doborât la pământ, de câte ori s-a ridicat, i-a citit cineva frământările, i-a simțit cineva trăirile?

Da, există legi care trebuie respectate și dacă legile nu sunt suficiente pentru a asigura pacea și siguranța, acestea trebuie îmbunătățite. Există prețuri care trebuie plătite și consecințe care trebuie trăite.

Dar cine suntem noi, ca să vorbim despre dreptate?

Trăim înconjurați de minciună… Avem mai multă cunoștință decât orice altă generație de dinaintea noastră, oricine are acces foarte ușor la informații, avem în spate o istorie și o cultură care au fost clădite cu multe sacrificii, avem știința care a evoluat atât de mult, încât nu mai ținem pasul cu ea… le avem pe toate gratis, fără a face vreun efort. Cu toate acestea suntem generația cel mai mult manipulată și cei care căutăm cel mai puțin adevărul.

Fiecare firmă își promovează produsele, medicii și psihologii își promovează serviciile. Școliile își promovează profesorii și cursurile. Bisericile își promovează doctrina. Cine mai face cu adevărat bine? Cine mai este sincer?

Viața mea pe Facebook  este perfectă. Sunt ,,frumoasă”, ,,puternică”, ,,mamă model”, ,,super-femeie”, am în față o carieră strălucită și am sute de prieteni 🙂 Uneori prefer să mă uit pe facebook, decât în oglindă. Și, da, la fel ca ceilalți, am și eu un filtru. Postez ceea ce vreau ca alții să vadă despre mine, sau ceea ce eu cred ar trebui să promovez, doar trebuie să țin pasul cu cei 500 de prieteni ai mei, plus încă 200 de urmăritori. Nu facem toți la fel? Dar cine sunt eu atunci când nu mă vede nimeni?

Sunt doar eu, cea adevărată: nici prea frumoasă, deloc puternică, o mamă imperfectă, cu teamă de viitor, cu vise, eșecuri, dar cu resurse pe care le numesc binecuvântări. Sunt cea care încearcă, eșuează, încearcă din nou, uneori renunță și apoi regretă că a renunțat prea repede, alteori reușește ceea ce își propune. Sunt cea care încă mai crede că fiecare om e bun și frumos la suflet, că un comportament sau o experiență trăită nu ne definește, că nimic nu e întâmplător și că Dumnezeu are un plan pentru fiecare dintre noi.

Dincolo de profiluri luminoase și atractive, dincolo de titlurile pe care le avem, dincolo de instituțiile pe care le reprezentăm și cu care ne identificăm, dincolo de comunitățile din care facem parte, suntem noi, cei adevărați. Cei de care de multe ori ne temem, sau cei de care ne e uneori rușine.

Adevărul nu este ceea ce încercăm să afișăm, ci e ceea ce rămâne atunci când nimeni nu e lângă noi.

Viața nu e un roman sau un film în care există personaje principale sau secundare, personaje pozitive sau negative.

În viață fiecare e un personaj principal, care are propria lui poveste. Iar pozitive sau negative nu sunt personajele, ci deciziile lor.

Conform unor teorii, pozitiv înseamnă că există sau se adaugă ceva, negativ înseamnă că lipsește sau se înlătură ceva. Unii au îndeajuns, încât să poată oferi și altora. Alții se trezesc dintr-o dată goi și nu știu cum au ajuns acolo. Atunci și-ar dori să fie un personaj secundar… dar toate personajele sunt principale.

Cu toții avem deficiențe de vedere. Fiecare om are propriii ochelari prin care îi vede pe ceilalți, ochelari la care adăugăm câte o lentilă cu fiecare experiență pe care o avem, cu fiecare informație pe care o primim. Cu cât acești ochelari au mai multe lentile, cu atât ne îndepărtează mai mult de realitate. Și, pentru că nu suportăm haosul și avem nevoie de ordine și structură, îi așezăm pe ceilalți în diferite categorii, le punem etichete, pentru că așa credem că îi vedem mai bine. Unii dintre noi nu avem nici o problemă în a pune câte un diagnostic, bazându-ne pe ochelarii noștri cu mii de lentile: ,,Acesta e un borderline”, ,,acela e un paranoic”, ,,celălalt e depresiv”, ,,un altul e narcisist”… Psihologia ar trebui să ne ajute să îi înțelegem pe ceilalți, dar, de multe ori, nu face decât să ne îndepărteze de realitate – acea realitate care este în fiecare dintre noi.

E ușor să spui ,,se comportă așa pentru că are autism”, ,,e impulsiv pentru că are ADHD”, ,,să nu crezi ce spune pentru că e schizofrenic”, ,,e agresiv”. Ai rezolvat problema. E mult mai greu să lași ochelarii deoparte și să observi, să asculți, să încerci să vezi care este realitatea lui, fie că e copil sau adult. Dar asta înseamnă să îți pese de cel de lângă tine.

Fiecare om are realitatea sa pe care nici măcar el însuși nu o vede clar. ,,Acum, vedem ca într-o oglindă, în chip întunecos, dar atunci, vom vedea faţă în faţă. Acum, cunosc în parte, dar atunci, voi cunoaşte deplin, aşa cum am fost şi eu cunoscut pe deplin”. (1 Corinteni 13:12)

Dar până atunci, să încercăm să lăsăm ochelarii deoparte, când ne uităm la ceilalți sau la noi și să învățăm să iubim.

Aveam 9 ani și făceam orice ca să îmi acopar genunchii pentru că îi uram. Erau strâmbi și urâți. Aveam 19 ani când am intrat în curtea bisericii și un băiat a observat că am un coș pe față, O perioadă nu am ieșit din casă fără să îmi acopăr fața cu fond de ten. Aveam 32 de ani când am rămas mamă singură și aveam momente în care nu mai vroiam să ies din casă sau să întâlnesc pe cineva.

Eram disperată să fiu perfectă. Dar cu cât mă străduiam mai mult să fiu perfectă, cu atât eșuam mai mult. Am avut momente în viață în care conta atât de mult părerea altora despre mine încât eram dispusă sa fac orice ca să le fiu pe plac. Am avut perioade în care am fost atât de geloasă pe unii oameni din jurul meu, încât mă străduiam din răsputeri să îi întrec.

Dar în alergarea aceasta extenuantă, fără sfârșit, mi-am dat seama la un moment dat, după cea mai mare pierdere pe care am suferit-o (cea mai dragă persoană pentru mine), că nu mă cunoșteam, că eram într-o alergare continuă de a mă găsi pe mine, dar într-o direcție greșită. Mi-am dat seama că nu mă iubeam pe mine, că nu îi iubeam nici pe ceilalți și că nu îl iubeam, astfel, nici pe Creatorul nostru. Și a fost un punct în viața mea în care m-am oprit și am început să învăț să mă cunosc.

Cel mai mult m-a ajutat relația mea cu Dumnezeu și felul în care m-am simțit utilă în jurul meu. În Biblie sunt atât de multe scrisori prin care Dumnezeu ne arată cât de mult ne prețuiește, care ne ajută să înțelegem valoarea pe care o avem. Sunt momente în care poate ne vedem fără valoare. Dar atunci când Cineva spune că te prețuiește atât de mult încât dă lumea pentru tine, nu se poate să nu găsești resurse să mergi mai departe. Cineva are un plan cu viața ta și nu este oricine, este stăpânul universului. El a pus în tine niște calități pe care, în această formă, nimeni nu le mai are. Dumnezeu și-a dat viața pentru tine, pentru că a văzut o valoare în tine!

Care este povestea vieții tale? Dacă nu îți place această poveste, crează una nouă – o poveste în care să te simți bine cu tine.

Voi începe eu: Am 9 ani și îmi iubesc picioarele, pentru că la un moment dat mă vor ajuta să urc un munte sau să alerg la un maraton. Am 19 ani și știu că nimeni nu este perfect. Am 35 de ani și sunt o mamă singură. Dar Dumnezeu mi-a dat multe daruri pentru care sunt recunoscătoare: am un băiat extraordinar, îmi place meseria mea și îmi folosesc timpul și energia pentru a ajuta cât mai mulți oameni.

Rescrie-ți povestea ta de viață dintr-o perspectivă pozitivă. Și apoi fii tu cel care îi ajută pe alții să rescrie povestea vieții lor, să vadă valoarea pe care Dumnezeu a pus-o în ei. Fă așa și s-ar putea să le schimbi viața!

De câțiva ani am intrat într-o lume în care am văzut multă durere, dezamăgire, așteptări neîmplinite, sacrificiu, dar și mai multă speranță, dragoste, empatie, sinceritate, încredere, o lume în care se întâmplă minuni. În fiecare zi a săptămânii interacționez cu familii în care sunt copii cu dizabilități, diferite tulburări sau întârzieri în dezvoltare. Să aduci pe lume un copil cu o dizabilitate sau să primească un astfel de diagnostic în primii ani de viață este o durere de neimaginat. Toate visele și așteptările tale cu privire la viitor dispar într-o clipă și sunt înlocuite de frică, dezamăgire, neîncredere și uneori vinovăție. Este o perioadă foarte grea care durează timp de mai mulți ani pentru mulți părinți care sunt în această situație.

Dar atunci când încercările sunt atât de grele, Dumnezeu dă și putere pentru a trece prin ele și binecuvântează pe altă parte. Am luat parte în acești ani la minuni nenumărate pe care Dumnezeu le-a făcut în familia unor oameni care nu se consideră religioși, dar sunt oameni sinceri, plini de încredere și speranță, oameni care au învățat să se bucure și să îi mulțumească lui Dumnezeu pentru fiecare progres făcut de copilul lor. Am mers acasă cu ochii plini de lacrimi de fericire când un copil a spus pentru prima dată ,,mama” la 6 ani, când o fetiță cu hipoacuzie profundă și autism sever a început prima dată să comunice printr-un sistem de imagini, când o asociație care oferă servicii de terapie copiilor cu deficiențe a primit o sumă mare de bani, anonim, exact când au avut cea mai mare nevoie, când am vazut părinți uniți (mamă și tată), care zi de zi vin împreună în terapie alături de copil, ca să învețe cum să îl ajute acasă.

Avem multe lecții de învățat de la cei de lângă noi pe care uneori îi privim cu milă și compasiune. Dar de multe ori sunt mai puternici și mai fericiți decât noi – pentru că au învățat să depindă de Dumnezeu. Data viitoare când vei vedea o persoană cu dizabilități nu o mai privi cu milă, ea nu are nevoie de mila noastră. Privește-o cu admirație, cu respect. Încearcă să te apropii de ea și să o cunoști. Vei vedea cât de multe are de oferit și Îl vei cunoaște mai bine pe Dumnezeu.

Sună alarma la ora 6:30, degeaba… Copilul s-a trezit deja si are un debit verbal iesit din comun. Dacă îi spui că vrei să mai dormi, i se face brusc foame, are chef de joacă sau, dacă nu îi dai atenție, cere tableta, pe care nu vrei să i-o dai, așa că te ridici din pat. Încerci să creezi o atmosferă potrivită pentru studiu și rugăciune la început de zi. Apoi urmează alergarea de dimineață: pregătește micul dejun, verifică-i ghiozdanul, pregătește-i hainele, pregătește-i sandvișul, nu găsești sticla de apă pentru școală, îți amintești că are o poezie de învățat și o repeți cu el în timp ce manancă, în timp ce se spală pe dinți, în timp ce iese din casă. În tot acest timp te pregătești și tu de serviciu. Dacă ai timp, te machiezi și îți aranjezi părul, dacă nu… asta e. Și… pe locuri, fiți gata, start: să înceapă ziua.

Mergi la primul loc de muncă. E undeva aproape și avantajul cel mai mare este că treci pe lângă un lac pentru a ajunge acolo. Îți iei doza de calm, de frumos, de sens. Si, pe când începe liniștea să te pătrundă, ai ajuns. Ai intrat, pentru că ești în întârziere și începe jocul, concentrarea, căutarea de soluții. Timpul trece repede. Te uiți la ceas și îți dai seama că trebuie să închei, să faci un rezumat și să pui o concluzie. Ieși. Același lac. Aceeași liniște. De data aceasta alergi mai repede să ajungi la al doilea loc de muncă. Ajungi în stație și aștepți autobuzul. Oamenii sunt ca niște fantome conectate la aparate pe care le țin în mînă. Rar vezi doi oameni care își vorbesc. Și mai rar vezi un om care să citească o carte. Te urci în autobuz și te așezi la geam. Acolo gândurile curg mai ușor, amintirile aleargă în direcția opusă odată cu casele, copacii și stațiile. Și îți place să le lași în urmă.

Gândurile sunt dintr-o dată risipite când auzi promptul strident: Stația Constanța. Te grăbești să ajungi la ușă, ca să nu rămâi cumva în autobuzul gândurilor. Ajungi la al doilea loc de muncă. De data aceasta e locul tău, rod al muncii tale și te cuprinde o satisfacție când intri, care se stinge încet când vezi pe birou facturile care trebuie plătite, registrele care trebuie completate, dosarele care trebuie organizate, rapoartele care trebuie finalizate. Și așa trec orele și aici, între hârtii, joacă, discuții cu părinții. Mai primești un zâmbet, o îmbrățișare, te mai trage câte un copil de păr, te rostogolești, te ascunzi sub masă, te joci cu apă, faci castele din nisip, ștergi copilul la fund, râzi, uneori mai plângi dar gândești și simți fiecare gest al copilului, fiecare reacție a părintelui.

E timpul să iei copilul de la școală. Îți iei dosarele cu tine și te urci în același autobuz, dar de data aceasta alte gânduri și amintiri mult mai recente aleargă înainte și înapoi, dar nici nu te străduiești să prinzi vre-una.  Ajungi la școală. Îți aranjezi părul, ținuta și intri cu emoție, așteptând o vorbă a învățătoarei despre copil, bună sau rea, numai să fie. Să știi ce a făcut, cum s-a descurcat, dacă a mâncat tot, dacă s-a bătut cu colegii, dacă a mai aruncat pietre peste gard. Și îl vezi cum aleargă spre tine cu zâmbetul pe buze și nu mai vrei să auzi nimic. Ai vrea să oprești timpul în loc.

Pe drum îți povestește despre colegi, cine pe cine a supărat, cine a întârziat dimineață, cum a răspuns el la o întrebare grea. Îți face programul pentru următoarele ore, îi spui programul pe care l-ai facut deja pentru următoarele ore, negociază din nou programul, aplică toate metodele de manipulare pe care le știe, până ce reușește măcar ceva să schimbe în programul făcut de tine.

Ajungeți acasă, dacă nu aveți de mers la pian sau la înot. Îi dai sa mănânce, mănânci și tu, dacă ai timp, micul dejun de la ora 16:30, apoi începe distracția: răspunde la e-mail-uri, răspunde la apeluri telefonice, răspunde la mesaje care curg unul peste celălalt, mai scrie la articol, mai scrie la lucrare, învață pentru curs, gătește, spală haine, fă curățenie. Și la un moment dat lași totul deoparte pentru că cel mic te-a chemat la joacă. În acel moment nu mai contează nimic, decât cine câștigă la Șah, cum poți face cortul să fie mai trainic, cum poți potrivi piesele de lego pentru a consturi un avion.

În zilele bune mai ieși în parc, te plimbi cu bicicleta și îți dai seama cât de de binecuvântată ești că ai un copil care să îți mai amintească să trăiești. Și îl săruți pe frunte, și te îmbrățișează și… ești fericită.

Seara vine pe nepregătite, pregătire pentru școală, adunatul sutelor de bucăți de lego de pe covor, rutina de seară. Și a adormit, prea frumos, prea rapid.

La tine urmează munca, ceea ce a rămas din timpul zilei de azi, din ziua de ieri, de săptămâna trecută, de luna trecută, cursuri de noapte, conversații de noapte, lectură de noapte, până somnul își impune drepturile după mai multe insistențe la care nu a avut succes.

Noapte bună! Peste puține ore va începe o nouă zi, o nouă alergare, o nouă provocare, o nouă descoperire.

Orice creion a fost o dată nou, pus pe un raft, întrebându-se în mâinile cui va ajunge. Pe vremea aceea nu avea nici o poveste, nici început, nici sfârșit. Era acolo, printre alte radiere, ascuțitori, caiete, topuri de hârtie, dosare de plastic, toate noi. Unele scumpe, altele ieftine.

Unele creioane rămân noi, dar o mare parte sunt cumpărate. Aici începe povestea lor.

Majoritatea ajung în penarele școlarilor și devin un fel de chei care deschid uși.

Însă școlarii nu sunt toți la fel. Unii, mai stresați, rod radiera de la capătul creionului, mina, sau chiar lemnul creionului. Altele sunt uitate printre celelalte creioane, de același fel sau colorate. Unele sunt mereu tocite, altele oferite colegilor ca schimb pentru Mega PopSticks.

Nu toate creioanele ajung în mâinile copiilor. Unele ajung în mâna unor scriitori, arhitecți, profesori, artiști…

Cu unele creioane se scriu examene, cu altele sunt scrise rețete, mesaje sau partituri. Cu unele se subliniază idei,  cu altele se desenează chipuri.

Dar fiecare trebuie să treacă printr-un proces dureros de ascuțire. Fiecare este, la un moment dat, șters de o radieră.

Multe creioane sunt aruncate la gunoi prea devreme. De ce nu aș arunca un creion la gunoi? Pentru că prefer să îl ascut de fiecare dată când vârful se tocește, pentru că atunci când se rupe, pot face două creioane în loc de unul, trei sau patru vârfuri în loc de unul.

Un creion mic, atât de mic încât nu mai poți scrie nimic cu el, e un creion mare.

 

(Photo by Markus Spiske on Unsplash)

Aici vara înseamnă haine murdare și julituri la genunchi. Aici nu mai avem nevoie de autobuze sau mașina, pentru ca avem trotineta și biciclete. Aici dimineața se doarme mai mult, la amiaza se lucrează, după-masa se merge in Berc, iar seara la Cofetăria Dana. Miercurea se merge neaparat in piața. Aici e imposibil sa ieși la plimbare și sa nu întâlnești pe cineva cunoscut, iar unii cunoscuți știu despre tine mai multe decât știi tu. Aici mama are o prietena care e vecina cu cel mai bun doctor, verișoara e medic dentist, colega e prietena cu primarul. Practic poți ajunge la aproape oricine. Dacă vreau sa sar cu parasuta, soțul colegei e prieten cu prietenul celui care poate face o reducere pentru prietenii prietenilor săi. Aici e locul în care am crescut. Aici mă întorc când vreau să merg acasă.