Purtați-vă poverile unii altora

Mă întorc acasă de la cumpărături cu o sticlă de 7l de apă într-o mână și o plasă grea în cealaltă mână, împreună cu băiețelul meu de 7 ani. E frumos afară, un timp perfect pentru plimbare, e răcoare, dar sticla și plasa îmi taie mâinile, așa că mă opresc din 5 în 5 metri pentru o pauză scurtă. Un domn trece pe lângă mine și mă întreabă politicos dacă am nevoie de ajutor. Imediat îi răspund la fel de politicos: ,,Mulțumesc, mă descurc!” Mă întreabă apoi băiețelul meu de ce am refuzat ajutorul și nu știu ce să îi spun…

Am răspuns fără să gândesc, pentru că sunt obișnuită să mă descurc singură, să fiu ,,puternică”, să nu depind de alții, fiind o mamă singură. Evident că aveam nevoie de ajutor. Dar nici dacă ar fi insistat nu aș fi lăsat pe cineva să îmi ducă mie cumpărăturile.

De ce suntem de multe ori mai dispuși să îi ajutăm pe alții să își poarte poverile, decât să îi lăsăm să ne ajute în purtarea poverilor noastre? Orgoliu? Rușine? Neîncredere? Autosuficiență? Care este exemplul pe care îl dăm copiilor care sunt martori ai acestor scene?

Nu știu care sunt greutățile prin care treci în această perioadă. Poate te simți singur/ă, așa cum mă simt și eu uneori. Dar vreau sa îți spun ceea ce eu am învățat: nu te îndepărta de oamenii din jurul tău care vor să te ajute, nu te încrede în puterea ta de a face față singur/ă încercărilor. Avem nevoie de Dumnezeu, dar avem nevoie și de oameni. Avem nevoie de ajutor în purtarea poverilor noastre, așa cum și ceilalți au nevoie de ajutorul nostru în purtarea poverilor lor.